Șocul cultural

Voiam să scriu din avion sau în momentul în care ajung acasă și procesez drumul din Baia Mare până la Londra, dar procesarea a durat până acum și nu e gata încă. Mulți m-au „amenințat” că o să dau de normalitate, dar locul ăsta e prea normal ca să fie adevărat.

Încă nu mi-e clar dacă ce se întâmplă aici nu este un vis frumos din care o să mă trezesc peste câteva minute, ci realitatea unei țări. E drept, am nimerit și noi într-un micuț colț de rai care se numește Bexley. Deși e un cartier al Londrei, aici atmosfera e mai liniștită decât în Baia Mare. Chiar a doua zi după ce am ajuns am făcut o plimbare până în centrul cartierului. Erau străzi întregi cu căsuțe copy-paste, foarte britanice. Oare ei cum rezistă fără vile cu 4 etaje crescute fix lângă câte o căsuță dărăpănată?

Oricum șocul meu cultural a început încă de când am ajuns la aeroport și am avut cel mai lejer check-in din lume. Parcă România mă împingea de la spate să plec odată și să învăț, să experimentez și apoi să o ajut de aici de la distanță. Promit că voi face tot posibilul să nu o dezamăgesc.

Apoi, m-am împrietenit cu una din însoțitoarele de bord căreia îi plăcea medalionul meu suport de pene de chitară și care avea două pene de la Metallica pe care ar vrea și ea să le expună. La finalul călătoriei eu și Victor eram curioși oare de ce trebuie ridicate parasolarele la decolare și aterizare, așa că am întrebat-o și ne-a răspuns. (E ca să poată vedea echipajul dacă ia foc motorul și să raporteze dacă se întâmplă asta cumva - în caz că erați și voi curioși).

Oh și nu s-a aplaudat la aterizare. Nu știu cum de s-a întâmplat asta. Fie românii noștri nu au fost mulțumiți de pilot, fie am nimerit un avion cu oameni care înțeleg că mai bine am aplauda când ajunge CFR-ul în gară că e motiv mai mare de bucurie.

Na și apoi am călcat pe pământ englezesc. Aveam de scos niște bilete de la un aparat pe care habar nu aveam unde să-l găsesc, așa că am întrebat la ghișeul pentru BAGAJE care era aproape de mine. Fără plictis sau frustrare în voce, doamna de acolo mi-a explicat frumos unde găsesc aparatul. Nu era treaba ei, și totuși m-a ajutat, spre deosebire de doamna de la INFORMAȚII din aeroportul din Cluj pe care am întrebat-o dacă mai aveam de făcut ceva sau dacă biletul scos la imprimantă era tot, iar ea mi-a răspuns abia uitându-se la mine, în timp ce se juca pe telefon. Nu zic că nu sunt oameni minunați și în România. Experiența de când mi-am făcut pașaportul, de exemplu, a fost absolut excelentă sau însoțitoarea de bord care era tot româncă și mai sunt exemple, dar e vorba de câți oameni sunt drăguți cu tine.

Și că ziceam mai-nainte de CFR, vreau să vă zic și că am intrat cu adevărat în șoc cultural după ce am interacționat cu un nenea din ăla cu paletă roșie și verde din gară (nu știu cum se numește postul în sine, sorry). Na și cum era plin de trenuri și nu eram sigură care e trenul bun, îl întreb pe nenea. Mamă, cu câtă politețe îmi răspunde și ne roagă să mergem puțin mai încolo că va fi un tren mare și să nu ne înghesuim la vagoanele din față. Și la fel de frumos mi-a răspuns la aceeași întrebare și o tanti tot așa cu paletă la următoarea gară.

Apoi de cum arată gara și de trenuri… nici nu știu ce să vă zic. Trenul care leagă Bexley de Centrul Londrei e echivalentul unui Regio de la noi, dar vă zic că nici cel mai bun tren cu care am călătorit eu vreodată în România nu se poate compara cu trenul ăsta. În primul rând, zici că zbori cu trenul. În al doilea rând, au aer condiționat FUNCȚIONAL. În al treilea rând, anunță stațiile care urmează. În al patrulea rând, unele îți arată și cât sunt de libere celălalte vagoane și dacă sunt libere toaletele. Ah, și o comparație România vs Anglia, în primul tren pe care l-am luat de la aeroport, geamurile nu puteau fi deschise. La fel era și în trenul cu care am mers anul trecut în Vamă. Diferența era că trenul de acum avea aer condiționat. Înțelegeți la ce mă refer?

Gara… mda… Gara din Bexley e practic echivalentul unei halte din alea de le găsești la noi în mijlocul câmpului. Nu se compară. Condițiile din gara asta sunt mai bune decât gara din Baia Mare și Dej la un loc. Și se înțeleg anunțurile din difuzoare fără să stai cu urechile ciulite.

Bun, ajungem în Bexley, ajungem acasă, ieșim la o plimbare și două-trei cumpărături. Ajungem în stația de bus de lângă noi. O doamnă în vârstă ne vede că ne uităm puțin confuzi la telefon și la tabelul cu busuri. Repede se apropie de noi și ne întreabă unde vrem să ajungem și ce bus așteptăm. Stă puțin de vorbă cu noi. Și zâmbește. Toată lumea zâmbește aici. Și când coboară din bus toată lumea mulțumește șoferului. Și dacă dă cineva peste tine în magazin sau pe stradă își cere scuze. Și dacă cineva se grăbește și tu îi faci loc să treacă îți mulțumește.

Sunt lucruri mărunte care se adună și te ajută să te simți confortabil. M-am simțit mai străină în țara mea timp de 19 ani decât mă simt aici după câteva zile.

Totuși, trebuie să recunosc ceva. Nu tare sunt coșuri de gunoi și se vede puțin. Găsești pe jos ambalaje și mucuri de țigări. Am vrut să fiu un cetățean de treabă și să ridic o pungă și să o pun la gunoi. Am sfârșit prin a o duce acasă.

Am fost și în Londra, Londra - pe unde curge Tamisa și sunt podurile și London Eye și etc. E lume multă și e mega agitație. Va fi interesantă experiența unei metropole. Nu mă aștept să mă adaptez sau să mă simt vreodată 100% în largul meu în zone aglomerate, dar sunt curioasă ce voi învăța din asta. Orice context în care te afli poate să fie un context de învățare, nu? Cu atât mai mult că locuiesc în colțișorul ăsta de rai pe nume Bexley și după aglomerație pot să vin acasă și să procesez în liniște, să fac un rezumat al zilei și să trag concluzii. Poate o să fac o serie de articole scurte pe blog după ce începe universitatea despre viața de student… hmm nu sună rău… mai văd eu până atunci, oricum am timp de scris pe tren.

Începe ploaia. Totul se liniștește în jur. În cameră e o lumină cenușie, plăcută. Aud stropii pe geamul de mansardă. E frumos aici. Mi-e dor de casă și de oamenii de care am fost atât de apropiată, dar știu că nu o să îmi dau voie să pierd legătura cu ei și știu că ce-i mai bun abia acum începe. Visele mele s-au transformat în dorințe, apoi în obiective și urmează să devină realitate. Să zâmbim pentru asta.