Viața în Izolare a lui Deisy

Trebuia să scriu despre viața mea în această „pandemie”, cum îi spun ei, dar din moment ce sunt prea ocupată dormind, mâncând și făcând lumea un loc mai bun cu prezența mea, am decis să pun unul dintre oamenii mei să facă asta pentru mine.

Da, ați citit bine: „unul” dintre oamenii mei. Vedeți voi, în general eu am foarte mulți oameni. Obișnuiam să locuiesc la Centrul de Tineret Baia Mare. Acolo, în fiecare după-masă, oamenii mei mulți veneau să mă iubească. Din moment ce sunt tineri, uită câteodată de ce au venit și se pierd în tot felul de activități inutile cum ar fi socializatul, cântatul la instrumente sau făcutul de teme, dar eu îi iubesc oricum. Când deveneau mai mult decât pot duce, aveam mereu liniștea biroului (cu toate că omul care scrie asta era mereu în scaunul meu) sau curtea de afară unde mă jucam cu *aham*... prietenii mei - porumbeii.

Și apoi, dintr-o dată, m-am trezit singură. Bine, mai primeam câte un vizitator sau așa ceva pe zi, dar tot nu înțelegeam care-i faza. După câteva zile de singurătate și câteva zile la unul dintre oamenii mei, am ajuns aici. Acum locuiesc doi oameni cu mine. Fac o treabă destul de bună cu hrănitul meu, cu toate că omul care îmi dădea gustări nu mai face asta. Cuvântul „grasă” a fost folosit de câteva ori ca motiv. N-am idee de ce. Nu e ca și cum ei ar sta mai bine la capitolul ăsta, oricum.

Sunt vreo două lucruri pe care nu le înțeleg, totuși:

1. Nu mai sunt lăsată să ies afară, indiferent de cât de mult cer asta pe lângă ușă. Nici oamenii mei nu prea ies, să fiu sinceră. Nu e de mirare că ne îngrășăm toți.

2. Oamenii mei încă par morocănoși la 6 dimineața când încep eu să-mi fac exercițiile fizice. Adică….alooooo, cineva trebuie să rămână în formă în casa asta.

Dar nu sunt toate rele. Am primit un nou stâlpișor pentru zgâriat (omul care nu-mi mai dă gustări mi l-a dat ca ofrandă de pace, cred) și am descoperit magia dormitului și alergatului pe sub pături. Serios, oameni buni, toți ar trebui să încercați asta!

În afară de asta, eu una sper că mă voi întoarce în curând la a cuceri tinere suflete (chiar și pe așa-numiții „iubitori de câini”) la Centrul de Tineret și a vâna… adică a mă împrieteni cu porumbeii de afară. Am înțeles că asta depinde de statul în casă al oamenilor așa că vă rog, pentru numele pisicilor, faceți asta! Îmi iubesc oamenii ăștia doi, dar dragostea lor nu e de ajuns pentru o mâță ca mine!

Da, oamenii au încercat și treaba asta online și au făcut întâlniri cu omul care scrie asta (bine, au uitat să mă invite, dar i-am iertat și mi-am făcut apariția oricum). Se pare că nu mă pot mângâia online, totuși, așa că m-am plictisit teribil.

Oricum, se pare că omului îi e foame așa că o să-i dau voie să meargă să se hrănească. Și pfiu, treaba asta a fost obositoare, nu glumă. o să merg să văd care-i treaba cu pătura aia acum.

Stați în case oamenilor! Și iubiți-vă pisicile!

*Textul a fost scris de Bibi (Bianca Tătar) sub atenta supraveghere a lui Deisy.