Veverițele și „Vrăjioarea” Verde

Azi am fost în locul din care pornește timpul.

Bine, nu știu exact pe unde trece Meridianul Zero, dar probabil o să aflu în următorii 3 ani în care o să studiez la University of Greenwich.

Cu ce ocazie azi pe la universitate? Trebuia să îmi completez înscrierea. Ultimul pas era înregistrarea față în față. De luni încep aventura cu o săptămână de acomodare în care vor fi tot felul de întâlniri, plimbări cu barca, ceva tutoriale. Nici nu cred că înțeleg în totalitate ce voi face eu săptămâna viitoare, dar pe măsură ce aflu, o să vă țin la curent pe Adventures of the Muddy Shoes (dați subscribe ca să nu ratați nimic - butonul e în josul paginii).

Acum să vă povestesc una - alta despre ziua de azi. Am mers cu busul de acasă până la facultate (mă rog, două busuri). Când am ajuns, mă întâmpină în stânga un muzeu - National Maritime Museum, iar în dreapta vreo 2 clădiri vechi și impunătoare, multe alei, copaci, iarbă. Intru în parc (că nu îl pot numi campus) și mă apuc să caut un semn, ceva cu „Welcome to the University of Greenwich” sau „Face to face registration here”. Cum de obicei sunt oarbă, bineînțeles că n-am văzut din prima ditamai ȘEZLONGUL mov pe care scrie „Student Center” - știu că nu are sens ce zic, dar o să fac poze săptămâna viitoare, promit. Deci, oarbă fiind am trecut pe lângă toate semnele și am luat-o la pas printre clădiri albe, gigantice până ajung în capăt și văd două tipe cu tricouri pe care scria ceva așa că mă duc la ele să le întreb unde m-oi fi aflând. Mda… din păcate ele nu lucrau acolo și nici ele nu știau mai bine, dar m-am întâlnit cu altă viitoare studentă - ea urmează să studieze dreptul, la fel de confuză ca mine. O luăm la pas prin parc până în locul în care mi-am amintit eu că scria ceva „Reception”. Nu era recepția bună. Era recepția unui conservator din care se auzeau ritmuri de jazz de răsuna tot parcul. Super faină atmosfera. Probabil nu fusesem noi primii studenți pierduți, pentru că recepționera ne-a direcționat către mult căutata noastră facultate. E okay, scria mare pe ușă că e „University of Greenwich”.

Intrăm, vedem un semn cu „Registration part 2”. Ceea ce căutam.

În zona de așteptare erau vreo 20 de scaune și un sistem de stat la coadă pe scaun. M-am simțit puțin ca la scaunele muzicale pentru că tot trebuia să mă deplasez cu un scaun mai încolo de fiecare dată când se ridica cineva pentru înregistrare, dar măcar cele 10 - 15 minute cât am avut de așteptat le-am stat jos. Am simțit că într-adevăr universitatea e acolo pentru mine și că eu, Studentul, sunt cel important.

Ce am simțit eu s-a confirmat chiar după așteptare când, înainte să intru la adevărata înregistrare am stat câteva minute la un „Wellbeing Check” în care o studentă, parte din Uniunea Studenților, mi-a pus câteva întrebări despre mine, mi-a explicat care sunt facilitățile oferite de universitate: gym, bibliotecă în care pot găsi oameni care să îmi verifice eseurile sau alte lucrări înainte să le predau și să îmi dea feedback, mi-a zis unde pot găsi consilieri și psihologi în cazul în care am nevoie și cum mă pot programa. Am vorbit puțin cu ea și despre job-ul part-time ca și „Greenwich Student Ambassador”. Și ea e unul și, având în spate experiența de voluntariat, mi-a recomandat să aplic și eu că e oportunitate faină de a face ce-ți place și de a fi plătit pentru asta. Sunt și tot felul de grupuri informale în funcție de interesele și pasiunile studenților. Mai mult, dacă ai tu o pasiune și nu există încă un grup pe tema asta, ai tot sprijinul să întemeiezi tu unul. Hmm… Cum vă sună un grup al tinerilor interesați de lucrul cu tinerii? Dacă nu există, poate fac eu unul.

La mine a durat puțin acest pas, dar am observat înaintea mea o viitoare studentă care era super nesigură și speriată de faptul că totul urmează să se schimbe odată ce-și începe viața de student. Studenta care îi facea check-ul a ascultat-o cu răbdare, i-a pus întrebări și i-a recomandat să meargă cât de repede pe la consilieri. A făcut o treabă super bună (da, am tras cu urechea). La final deja studenta nesigură părea să mai fi câștigat măcar puțină încredere.

Apoi, să facem ce aveam de făcut. Am ajuns într-un laborator de info - calculatoare noi, performante etc etc. În continuare politețea oamenilor de aici mă surprinde! Niciuna din doamnele de la înregistrare nu erau la prima tinerețe (după cum subliniam și în articolele precedente că aici bătrânii sunt super valorizați). Deci o scumpă doamna la care am nimerit eu! VAI! Treaba ei era să verifice dacă sunt corecte datele pe care le-am completat eu în etapa de „Online Registration” și să mai pună câteva bife pe acolo, pe calculator. Am stat și am dezbătut oare cum e mai bine să îmi apară numele pe legitimația de student, dacă e okay să nu îmi apară și al doilea nume din lipsa de spațiu, sau dacă voiam neapărat să fiu Beatrix - Alexandra și pe legitimație, se putea și așa, fără nicio problemă. La final, am primit o hartă a campusului și o grămadă de explicații despre ce, unde găsesc, informații despre cardul de transport și reduceri. Mi-am făcut și ceva card cu care am reduceri la manuale. Nu întrebați, era gratis să-mi fac cardul, văd eu ce fac cu el.

Toate ca toate, dar termin cu toate astea, ies să îl aștept pe Victor care a plecat să-mi exploreze campusul cât mă aștepta pe mine să termin și, ce văd eu când ies? O VEVERIȚĂ! Mă duc încet spre ea, încep să îi fac poze de la distanță că eu sunt obișnuită cu veverițe fricoase care fug cum dau de tine. Da de unde! Stă, se uită la mine, urcă în copac și iar stă și așteaptă să îi fac poze artistice. Pun una aici, la final. Astea veverițe!

Abia aștept să încep!

***În engleză „vrăjitoarea” se numește „witch”. Greenwich conține „wich”, la doar o literă distanță de „vrăjitoare”. De aici numele articolului.