Un text care doare

Nu-mi vine să scriu despre nici unul din subiectele care zguduie internetul zilele astea. Mi se pune un nod în gât și mi se umplu ochii de lacrimi. Doare. În România vorbim despre femei abuzate și justificarea violului, iar America e probabil la câțiva pași de un război civil. Știți ce doare cel mai tare? Faptul că lupta e mereu a victimelor, iar agresorii parcă nici nu se uită în direcția lor.

Doare, dar hai să vedem ce reușește să scrie durerea.

Când văd numărul femeilor violate și știu că nu o dată prietene de-ale mele au fost agățate de tipi când eram în oraș mi se face groază. Niciuna nu era îmbrăcată provocator. Eu nu am pățit. Într-o vreme chestia asta mă făcea să mă simt oarecum ciudat, cumva că nu mi se întâmplă pentru că oi fi urâtă sau ceva, dar în timp am realizat că probabil am eu o atitudine care ține oamenii nedoriți la distanță. Nu știu de unde a apărut sau cum se formează, dar mă simt norocoasă.

Mi-e scârbă când văd tipi de orice vârstă punând mâna pe tipe care chiar n-au nicio treabă cu ei. Sigur, dacă vor să combine, nu-i oprește nimeni, dar ar trebui totuși să-și dea upgrade de la Homo Neanderthal la Romantism. Îmi amintesc momente de la petrecerile dintr-un bar mic din oraș în care câte un tip alimentat de hormoni și alcool dădea târcoale unor prietene și oricât se mutau ele ca să scape de ei, tot se teleportau cumva lângă ele. Și de acolo până la ceva în băutură lipsește doar o scânteie de psihoză.

Un act sexual neconsimțit se numește VIOL. În orice context. Nu contează că e vorba de doi străini, de prieteni sau de o relație la început de drum. Un vagin care secretă lubrifiant nu este consimțământ. Vaginul secretă o grămadă de lichide care nu au nicio legătură cu excitarea. Din contră, vaginele au un sistem de autocurățare și în unele perioade din lună elimină secreții care pot fi ușor confundate cu lubrifiantul. Și dacă tot suntem la acest subiect, atunci și bărbații ar cere să fie violați de fiecare dată când au o erecție?

După cum puteți observa, nu mi-e deloc rușine să numesc termeni anatomici. Și cred că nu ar trebui să le fie rușine nici profesorilor de biologie, părinților, medicilor etc. De ce nu vă e scârbă să ziceți "stomac" sau "rinichi", dar vă este scârbă să ziceți "menstruație", "vagin", "penis"? Sunt parte din corpul uman.

Uitați-vă bine la poza de mai jos. Găsiți acolo cum se simt câteva boli ginecologice. Despre câte dintre ele știți?

Da. Fără educație sexuală toate acele boli vor rămâne un mister. Și mai mult, se vor transmite fără niciun stres în timpul actului sexual (fie el consimțit sau nu). Mi se pare că violul e o treabă tare riscantă pentru că de multe ori nu știi nimic despre istoricul victimei. Credem că o tipă frumoasă și curată, machiată și aranjată nu poate transmite vreo boală. Ei bine... O parte din aceste boli se pot lua chiar și de la toalete publice și fără un test nu ai cum să știi dacă ai sau nu. Desigur, igiena scade riscul, dar în unele cazuri nici igiena nu mai are ce face - dacă infecția există, trebuie tratată. Dar și igiena și tratamentul țin de educația sexuală...

Dar cum să o tratezi când în România cele mai mari frici ale omului sunt ginecologul și psihologul? Dacă mergi la ginecologie clar ești curvă, n-ai cum altfel, iar dacă mergi la psiholog clar ești cu capul, n-ai cum altfel.

(Dacă aveți nevoie de sfaturi la capitolul educație sexuală, vă rog să-mi scrieți liniștiți/te. Am adunat în timp niște cunoștințe și nu mă deranjează deloc să le împărtășesc cu oricine are nevoie. Vă pot recomanda niște canale de YouTube și vă pot asculta problemele. Doar scrieți-mi.)

Acum în România iese la suprafață pandemia de rușine, de nesiguranță și de stereotipie. Există de mult timp, de foarte mult timp, de prea mult timp. Și-acum a explodat pentru că oamenii s-au săturat de preoți care să intervină în problemele statului, pentru că oamenii s-au săturat de persoane care caută să justifice violul, pentru că oamenii s-au săturat să ne ascundem după deget.

E tare rea situația României din perspectiva mentalității. Și unele părți sunt stricate din ignoranță, nu din rea voință. Care este prima reacție (de multe ori inconștientă) atunci când vedeți o persoană de culoare? "Uite un negru/o negresa!". Și mie îmi venea să reacționez așa în primele săptămâni într-o comunitate multiculturală. Pentru noi e un șoc să vedem așa ceva și e normal pentru că în România nu vezi Afro-Americani decât la TV și extrem de rar pe stradă. Dar vă dați seama cum ar reacționa România dacă ar începe să "apară" și la noi? A fost recent o serie de știri despre niște oameni de culoare din Sri Lanka aduși să lucreze la o brutărie dintr-un sat. Asta ar fi reacția.

Și ce așteptări putem avea de la România, când comunitatea BME (Black Minority Ethnics) din Marea Britanie încă suferă de diferite tipuri de discriminare și bullying - la școală, la locul de muncă etc. Mulți nu au locuri de muncă stabile sau trăiesc pe străzi, studiile științifice se fac majoritar pe oameni albi, așadar de multe ori nevoile lor nu sunt identificate. La fel cum se fac mai multe studii pe bărbați decât pe femei. Și totuși, vorbim despre o țară în care majoritatea oamenilor de culoare sunt integrați și duc o viață normală.

Dar să mergem în altă țară vorbitoare de limbă engleză. În SUA ard clădiri pentru că oamenii din comunitatea BME cer să le fie respectate drepturile ca oricărui alt cetățean. Știți de ce mă doare foarte mult treaba asta? Să vă povestesc ceva. Anul acesta am studiat un text - „Recitatif” - în care Toni Morrison creează cele două personaje principale astfel încât cititorul să nu-și poată da seama care este albă și care este neagră. Le pune în diferite situații, le atribuie diferite calități, dar nici la finalul textului nu îți poți da seama care e care. Scopul ei este să demonstreze că nu poți judeca oamenii numa' așa. Și discutam noi la clasă despre asta și ne întreabă profesoara care dintre ele credem că e de culoare și care e albă. Liniște. "Stați așa, voi nu v-ați pus întrebarea asta?". "Nu.". "Înseamnă că Toni Morrison și-a atins scopul." Generația noastră a devenit nepăsătoare față de culoarea pielii. Dar generația noastră nu este încă la putere și nici nu va fi în viitorul apropiat. În schimb, sunt la putere rasiști, sexiști, homofobi și așa mai departe.

Ce e de făcut? Protestele violente nu sunt soluția optimă, dar ce mai pot face niște cetățeni cărora le-au fost aruncate drepturile pe geam în repetate rânduri? Iar motivul pentru care protestele nu se liniștesc este că în continuare autoritățile încalcă drepturile oamenilor. Tuturor oamenilor. Aruncați un ochi pe contul de Twitter al lui Donald Trump. Spune că protestatarii fac parte din grupări teroriste, încurajează autoritățile să ia măsuri cât mai severe, și se bucură de orice rău li se întâmplă protestatarilor (arestări, violență etc). Și acolo infecția a existat de mult timp, iar acum a fost alimentată de incompetența președintelui.

Am citit anul trecut o carte - "The Hate u Give - THUG" - scrisă in 2017 de o autoare de culoare, Angie Thomas, și inspirată de uciderea lui Oscar Grant în 2009 cu câteva săptămâni înainte ca Barack Obama să preia funcția de conducător al statului. Romanul spune povestea lui Starr, o tânără de 16 ani care a fost martoră la uciderea de către un polițist a celui mai bun prieten al ei. Tânăra este relativ privilegiată - are un unchi polițist, merge la o școală privată departe de cartierul în care locuiește și nimeni de acolo nu știe realitatea pe care Starr o trăiește. Dar simte că să rămână ascunsă este nedrept față de prietenul ei și de comunitatea ei. Romanul surprinde foarte bine frustrarea pe care o vedem și noi acum la știri - vandalism, incendieri etc. SUA nu e la prima abatere, iar oamenii s-au săturat. Anul trecut nu am simțit cartea, acum însă o simt cu fiecare bucată din corpul meu. Și după cum ziceam, doare.

2009, 2017, 2020. S-a schimbat ceva cu adevărat? Nu, din păcate. Pentru că și cultura violului și rasismul și frica și ura și nesiguranța sunt niște comportamente care s-au format în sute de ani. Nu se pot schimba în câteva zeci. Și-atunci mai merită să luptăm? Absolut. Fără încetare. Schimbările sunt mici - 50 de studenți care nu mai judecă personajele după culoare, campanii care susțin drepturile femeilor și ale minorităților etnice. Și când te uiți la ele parcă doare mai puțin. Ceva mai puțin.