Trenul Cleopatrei

Pack yourself a toothbrush, dear

Pack yourself your favourite blouse

Așa începe piesa Sleep on the Floor de la The Lumineers. Mi-e tare dragă trupa și mi-e tare dragă piesa. Și mi-e și mai drag că e ușor să o cânt la chitară și că o pot cânta cu Jeanine. Și am cântat-o anul ăsta la Sounds like Summer.

Piesa este bazată pe o poveste reală, frumoasă, dar tristă. Foarte pe scurt, The Ballad of Cleopatra a început de la o taximetristă care i-a povestit solistului de la The Lumineers viața ei și cum și-a ratat iubirea vieții și cariera de actriță pentru că nu profitase de o oportunitate care i s-a ivit, ce-i drept, într-un moment total nepotrivit. Sunt 4 piese care compun toată povestea, nu durează mult să le ascultați dacă v-am făcut curioși.

Și ascultam eu piesele azi pe la răsărit, uitându-mă în gol pe geamul trenului care mă duce spre Brașov și mă gândeam la povestea taximetristei. La un moment dat, în fața mea apare o imagine care m-a aruncat direct în trecut și preț de câteva secunde mă simțeam de parcă n-aș fi fost eu, ci mama când era de vârsta mea. Să vă descriu imaginea… Treceam pe lângă un tren roșu, părea să fi fost revopsit (deși m-ar mira, sincer), iar ușile vagoanelor erau deschise. Prima dată, văd stând la ușă un controlor cu băscuță, apoi văd oameni obosiți, îngândurați, trecuți prin viață, iar în ușa ultimului vagon stătea un domn fumând o țigară. Și Sleep on the Floor se potrivea atât de bine cu imaginea… Balada Cleopatrei e mult mai tristă decât credeam că e. Balada Cleopatrei reprezintă defapt Balada Generației Părinților și Bunicilor noștri.

Nu consider că pot spune prea multe despre viața în comunism, pentru că nu este o experiență pe care s-o fi trăit eu și pe care să o pot judeca prin prisma minții mele. În schimb, am auzit atâtea povești încât pot să înțeleg prin prisma minții mele ce a însemnat. Comunismul a fost momentul nepotrivit pentru o grămadă de șanse. Viața nu se rezumă doar la a avea ce mânca, un loc de muncă și un acoperiș deasupra capului. Dacă le aveai pe astea, nu „aveai de toate”, cum am auzit de multe ori spunându-se. Da, e strictul necesar pentru a exista, dar să exiști nu este suficient pentru a fi fericit. Iar asta este una din concluziile mele, în comunism existai și atât, de multe ori. Tind să generalizez doar pentru că am auzit povești asemănătoare din mai multe surse, iar dacă am concluzionat greșit, îmi pare rău, dar e perspectiva mea.

Și mă gândesc acum… oare cum ar fi ca generația mea să existe și atât? Nu zic că suntem o generație neapărat fericită, dar suntem o generație căreia nu îi stă în fire să stea în lanțuri, să facă lucruri cu care nu e de acord, să tacă și să înghită.

If the sun don't shine on me today

And if the subways flood and bridges break

Will you lay yourself down and dig your grave

Or will you rail against your dying day

Versurile astea, tot din Sleep on the Floor, m-au aruncat înapoi în prezentul generației mele. Mi-am amintit de toți tinerii, mulți dintre cei pe care îi cunosc, care și azi trăiesc drama de a exista și atât. Și totuși, ce ne face să stăm pe loc multe ori? Ce nu ne lasă să căutăm acum fericirea până o găsim? Ce ne face să ne mulțumim cu… nimic?

Răspunsul teoretic îl știu. E vorba de comportamente și de trecutul nostru și al părinților noștri, care au trăit cum ziceam mai sus. E vorba de modul în care ne-am dezvoltat fiecare. E vorba despre lucruri pe care le-am învățat fără să știm că le învățăm. E vorba de niște mentalități care ne sunt atât de familiare că ni se par normale deși nu sunt. Și nu e „vina” cuiva pentru că lucrurile astea vin de departe din interior și din subconștient și așa mai departe. Și de multe ori ajungem să conștientizăm asta târziu, dacă o conștientizăm.

Și deși știu toate astea, mă doare când văd prieteni care își aleg cariere pentru a exista, nu pentru a fi fericiți, pentru că alții le-au dat de înțeles că așa se face. Sau mă doare când realizez că mulți tineri nu beneficiază de contextele de care am beneficiat eu sau nu au crescut în mediul în care am crescut eu. Sau mă doare când îmi amintesc că lumea nu e așa cum îmi doresc eu să o fac să fie. Dar durerea asta mă face să îmi doresc să schimb ceva. E utopic să cred că voi reuși să schimb ÎNTREAGA LUME. Însă, știu că o singură schimbare la locul potrivit, în momentul potrivit poate porni efectul bulgăre, iar până în final bulgărele va fi atât de mare că va distruge acel ceva care doare. Deja doare mai puțin, doar la gândul că peste ani și ani, un om va trăi acel moment și omul acela va fi un om schimbat de cineva, care a fost schimbat de altcineva… pe care l-am schimbat eu, care am fost schimbată de Diana și tot așa. Și sunt împăcată cu asta.

'Cause if we don't leave this town

We might never make it out…

În traducere foarte liberă, profitați de orice context… și vă doresc să vă apară contextele atunci când puteți să profitați de ele și atunci când aveți nevoie de ele.

Hai să facem bulgărele mai mare și schimbarea mai ușoară!

Later edit: am trecut pe lângă un tren în care am văzut vreo 5 tineri care citeau. Și în trenul meu sunt oameni care citesc, în afară de mine. Nu puteam să nu vă zic asta.