Traume și Balene

Suntem tineri, adolescenți mai corect. Cu toții avem problemele și dramele noastre și cu toții avem nevoie să știm că nu suntem singuri.

Mi-era dor să am de spus ceva ce poate începe așa…

Acum sunt o tânără care se poate numi fericită. Așa sunt de ceva timp. Dacă m-ar pune cineva să spun un aspect cu adevărat negativ din viața mea, n-aș avea nici cea mai vagă idee ce să spun. Am și fost pusă în situația asta relativ recent. Am un background calm, am crescut în echilibru, iar faptul că am o poveste de viață presărată cel mult cu câteva micro-traume mă face, din păcate, un adolescent atipic.

Majoritatea copiilor de ieri au ajuns azi în adolescență cu un ditamai bagajul emoțional, umplut de cele mai multe ori de familie. Modurile prin care sunt făcute rănile astea sunt multe și diverse. Chiar ieri citeam un articol scris de Petronela Rotar, un fragment din „Privind înuantru” în care explica doar unul din modurile în care părinții își pot răni copiii fără ca ei să își dea seama. Uneori cu traumele astea e ca atunci când te tai în cel mai neașteptat obiect, cum ar fi o lingură. Iar în cazul acestor adolescenți de azi, multe comportamente și emoții pot fi justificate foarte ușor prin bagajul pe care îl poartă în spate.

Și vă spun eu acum că nu am fost atât de fericită cum sunt acum atunci când am pășit în adolescență. Și aveam în spate doar un ghiozdan mic, nu prea greu, de micro-traume pe care acum le identific și cu care pot spune că m-am împrietenit acum. Pe vremea când pășeam în adolescență nu înțelegeam nimic. Nu îmi era clar nimic din ce voi face în viitor. Nu mă simțeam deloc stabilă. Nu aveam niciun pic de încredere în mine. Nu îmi venea să cred niciun compliment la adresa mea. Fusesem bullied pentru că, s-o zicem pe aia dreaptă, în generală am fost o tocilară ca la carte. Aveam atacuri de panică de fiecare dată când mă certam cu cineva. Aveam atacuri de panică dacă mă aflam în locuri cu prea multă lume. Aveam atacuri de panică dacă mergeam la baie în alt loc decât acasă și uneori chiar și acasă dacă aveam musafiri. Mi-era mereu frică de eșec, nu știam să îl gestionez.

Când am pășit în adolescență am pășit defapt într-un ocean adââânc pe care îl credeam infinit. Nu știam să înot. Nu puteam să respir sub apă. Eram în burta balenei exact cum era și Iona lui Marin Sorescu (mi-a plăcut prea mult opera ca să nu fac referire la ea).

Anxietatea, nesiguranța și neîncrederea în sine erau cei trei prieteni din capul meu care urlau mereu. N-am idee când am deschis Cutia Pandorei, dar cert e că a fost deschisă mult timp. O simțeam mai ales în perioada tezelor, când eram obosită sau aveam mult de lucru pe ceva ce nu îmi făcea plăcere. În afară de muzică și scris ocazional în jurnal, nu găseam nimic de făcut cu plăcere.

Dar iată că acum aproape 3 ani am început să fac voluntariat și odată cu Asociația DEIS au apărut în viața mea și Lucrătorii de Tineret și încet, încet am început să scriu mai mult, să fac mai multe lucururi care îmi fac plăcere. Am cunoscut oameni compatibili cu mine și cu nevoile mele. Am început să îmi fac curaj să stau față în față cu prietenii din Cutia Pandorei și să văd care-i faza cu ei.

Procesul a fost ciudat. Nu-i ușor să ieși din ocean. „Trăim și noi cum putem înăuntru”. Ești obișnuit cumva și începi să accepți într-un mod bolnav că probabil ăla ești tu și așa o să îți trăiești toată viața. Ultima balenă, obișnuința, cu care am avut eu de-a face și care încă mă mai bântuie uneori, e una care urlă Vai, Bea, dar de când ești tu așa? De când te îmbraci tu așa? De când scrii tu așa? Încă învăț să îi răspund AȘA SUNT EU ACUM! ȘI MÂINE POATE VOI FI ALTFEL DACĂ DESCOPĂR CEVA NOU!

Acum sunt pe o barcă, am ieșit din ocean, și aștept ziua în care voi ajunge la țărm, dacă așa o fi traseul. Poate voi rămâne mereu pe ocean, nu știu. Am așteptat mult să schimb grupuri ca să am șansa de a fi o persoană nouă până când am înțeles că uneori e bine acolo unde sunt. Și degeaba urlă balena obișnuinței, acele replici sunt doar niște concluzii, dovada că nu bat pasul pe loc.

Eu, când am picat în oceanul adolescenței, aveam în spate un biet ghiozdan și totuși m-am scufundat ca un bolovan. Voi, cei ce ați picat cu bagaje grele, să știți că există viață după ce ieșiți de sub apă și vă invit să apucați cu încredere ancorele aruncate de lucrători de tineret, psihologi și oricine altcineva poate să vă ajute. Împrieteniți-vă cu balenele, căutați răspunsuri în voi, și căutați acele lucuri care vă fac cu adevărat fericiți.

„Răzbim noi cumva la lumină!”