Sonetul Pantofilor Murdari

Am pantofi noi care trebuie purtați afară

Mă uit pe geam, oamenii își plimbă câinii

Soarele, noroiul și bălțile, toți mă cheamă acum.

Văd copaci, și florile și vântul care bate.

M-aș plimba pe străzi, m-aș duce-n sus și-n jos și aș alerga.

Și unii oameni o fac, așteaptă autobuzul

- Ce-i Coronavirus? Ce-i cu toată agitația?

Dar camera mea e înăuntru, e înăuntru în casă:

Fără mizerie, fără virus, fără aer, fără ploaie, fără soare.

Pantofii mei sunt curați, mă uit la ei de ore.

Lucesc de parcă nu i-a purtat nimeni niciodată.

Pantofii ies în aventuri și pantofii se murdăresc,

Și-i voi lua într-o zi, cât încă este soare.

Azi e Ziua Mondială a Poeziei, așa că am decis să scriu un sonet. Nu am idee de ce. A fost atât de greu de scris… Are rime (mi-a fost imposibil să traduc ca lumea în Română), și o formă atât de strictă și toate astea. A fost un proces groaznic și nu cred că îl voi mai repeta vreodată. Pentru un moment voiam să renunț și să scriu sub orice altă formă. Totuși, am decis să-l termin. Nu sunt sigură că îmi place, dar iată-l.