"Sfîrșitul nopții", începutul prozei scurte
Duminică dimineață am terminat de citit o carte. Duminică seară mi-era iar poftă să citesc. Așa sunt eu - nu mi-e bine dacă nu am o carte cu mine peste tot. Aveam nevoie de ceva care să mă țină până Joi seara când vin ai mei în vizită și primesc Arheologia Iubirii. Mă uit printre cărțile care așteaptă să le citesc și îmi amintesc că mi-am luat anul trecut trei cărți scrise de Petronela Rotar - alive, Sfîrșitul nopții și O să mă știi de undeva. Perfect, sigur îmi ajunge timpul să citesc măcar una din ele - știu ce efect au cărțile Petronelei asupra mea. Aleg Sfîrșitul nopții pentru că e un volum de proză scurtă și mă gândesc că nu-i bai dacă nu termin de citit tot. Azi e Marți și am terminat cartea. Nu știu ce fac până Joi.
Cred că e prima dată când citesc proză scurtă în limba Română. Până să dau de volumul Petronelei, sincer, nici nu știam că există proză scurtă Românească. Am scris despre asta mai demult, am cerut sugestii. Nimeni - nimic. Propunerea rămâne deschisă - dacă știe cineva proză scurtă Românească, eu vreau să o devorez pe toată.
De proza scurtă m-am îndrăgostit recent. Mai exact, prin Octombrie când am început facultatea. Am un curs la care asta facem - studii de caz în proza scurtă. Până atunci, creierul meu făcea o legătură ciudată (dar cumva de înțeles) între proza scurtă și literatura pentru copii. În Octombrie am început să citesc texte de maxim 10 pagini despre discriminare, feminism, psihologie, consumerism, chiar și politică sau religie. Câteva pagini mă dădeau peste cap mai ceva decât un roman sănătos și gras. Cum se poate așa ceva?
Cum se poate așa ceva? Adică, stai puțin… nu trebuie să scrii cărți de sute de pagini ca să te poți numi scriitor? Merge și cu povestioare din astea simple (și totuși complexe)?
N-am îndrăznit să-mi răspund la întrebările astea până acum câteva ore când am reușit să mă dezlipesc de cartea Petronelei. Mă rog, nu m-am dezlipit de bunăvoie, doar că s-au terminat paginile.
În aceste 19 povești de câte câteva pagini se ascund povești complexe, cu personaje complexe. Povești care s-ar putea întinde pe sute de pagini și totuși nu o fac. Sunt simple episoade din viața unor oameni. Atât era de spus despre ei. Și nu-mi vine să cred că poți face asta ca scriitor - să spui ce s-a întâmplat și atât, să pui punct și să treci la alt episod din viața altor personaje.
M-a fascinat felul în care e construită fiecare poveste. Fluxul conștiinței neîntrerupt de linii de dialog (toate replicile personajelor apar ca și paragrafe de sine stătătoare) arată atât de frumos pe foaie. Mereu mi s-a părut că într-un fel marcarea dialogului strică puțin curgerea narațiunii - nu mi-e clar de ce. Poveștile se termină când trebuie să se termine - odată cu rezolvarea conflictului sau sugestia unei rezolvări. Majoritatea au un final deschis, dar atât era de spus.
Degeaba, Petronela are farmecul ei și gata. Tot ce pot să fac este să îmi doresc să am și eu un farmec al meu ca scriitoare.
În orice caz, volumul ei mi-a întors viața 180°.
Până acum am trăit cu convingerea că orice scrii trebuie să aibă măcar vreo 50 de pagini. Am zeci de idei care adună praful într-un caiet așteptând să îmi dau eu seama cum să fac 50 de pagini din ele. Toate sunt idei pe care le pot dezvolta în maxim 10 pagini în care să prezint un episod după care să nu mai fie nimic de spus. Nu aveam nicio idee cum să le fac să înceapă cu un început și nici să se termine cu un sfârșit.
Îmi e teamă că niciodată nu voi avea o idee pe care să scriu 300 de pagini. Trăiam cu frica asta în spate și o auzeam de fiecare dată când notam o idee pe foaie. Nu-i destul de bună. N-ai cum să faci nici măcar o nuvelă din asta. Dar acum înțeleg că nici nu trebuie. E suficient ca povestea să înceapă și să se termine acolo unde simt eu. Dacă e să scriu 5 pagini, 50 sau 500, e deja altceva. Sunt sigură că într-o zi o să mă pun să scriu și o să scriu și o să scriu și o să tot scriu până voi scoate un roman.
Până atunci, e momentul să dau praful de pe ideile mele și să fac din ele proză scurtă. Pentru că și proza scurtă e tot literatură, iar în literatură e vorba de calitate, nu de cantitate.
Nu știu dacă e o coincidență că revelația asta m-a lovit chiar de Ziua Mondială a Scriitorilor - am aflat de pe Facebook că azi e - sau un semn. Vom vedea.
O zi a scriitorilor inspirată s-a aveți!
Comments