Proza scurtă <3

Pe la începutul clasei a noua am învățat că textele cu elemente (auto)biografice se situează la granița dintre ficțiune și non-ficțiune. Nu mi-era foarte clar de ce, dar nici nu mi-am bătut capul să înțeleg. Așa este. Punct. Eram prea ocupată la acel moment să dovedesc că poeții nu stau să-și aleagă cuvintele și că ne batem capul degeaba să căutăm semnificații pentru că nu există. Little did I know.

Am început aseară să citesc „alive”, un volum de proză scurtă scris de Petronela Rotar. Încă nu am terminat, dar am de scris și eu un short story de 3000 de cuvinte și deși am ideea și știu exact cum va arăta, Naratorul n-are chef să scrie. Așa că am decis să scriu despre ce vrea Naratorul și-apoi o să-l conving să scrie și short story-ul ăla.

Revenind. Am început aseară să citesc „alive” pentru că m-am rătăcit printre articolele mai vechi de pe blog-ul Petronelei și mi-am amintit că mă așteaptă cartea asta pe raft de vreun an de zile. Dar stai! Asta nu e tot! Se pare că „alive” se știe bine cu „Mamifer”, un volum de proză scurtă scris de Ana Barton. A scris mai demult Petronela de ce.

Am citit „Mamifer”-ul vara trecută, iar apoi am citit „Nemuritorii de rând”, dar am avut atâtea de făcut că n-am apucat să scriu despre niciuna. De fapt, cred că nu am mai scris niciun articol lung despre cărți din Iulie anul trecut… Dar am găsit acum momentul perfect să vorbesc măcar despre una din ele!

Proza scurtă este dragostea mea literară. Am descoperit-o în primul an de facultate, am început să citesc din ce în ce mai multă, am căutat și niște proză scurtă Românească, iar în al doilea an de facultate m-am dedicat scrisului și teoriei. Se pot întâmpla atâtea în câteva pagini!

Dar vă spuneam la început despre granița dintre ficțiune și non-ficțiune. Ei bine, ambele volume au o tentă autobiografică. Dar datorită magiei scriitoarelor, un umil cititor nu-și poate da seama mereu dacă este cu adevărat autobiografie sau ficțiune. Am rămas cu niște suspiciuni după ce am citit „Jurnalul unui an prost” de J.M. Coetzee în care sunt informații care corespund cu viața autorului, dar și informații ficționale. Mai mult decât atât, atunci când ești scriitor, poți face și viața reală să pară fantastică uneori. Scriitorii nu mint niciodată, ci pun bucăți din ei între bucăți create de ei.

Asta se vede în „alive”. Sunt destul de sigură că Petronela nu este un conductor de tren care și-a pierdut locul de muncă, dar sunt alte povești, la persoana întâi, despre oameni și locuri care ar putea să existe sau nu. Ce face totul și mai fascinant este că unele se știe că sunt reale - sunt întâmplări, locuri, sau oameni despre care Petronela a mai scris. Misterul. Cunoașterea Luciferică (dacă tot am început cu amintiri din liceu). Dar și „Mamifer” vine cu misterul ăsta. Sunt texte la persoana a treia, ca și cel cu portocalele, iar acolo e clară încadrarea. În schimb, povestea care dă numele volumului e cu totul altceva. Nu pot zice că ar fi ficțiune - și eu o întrebam pe Mami tot felul de întrebări. Dar sentimentul pe care îl descrie Ana, dorința de a fi cu adevărat mamifer, imaginea unui om-mamifer. Ce a vrut să spună autorul? O fi simțit asta atunci, sau s-o fi scris totul în mintea ei atunci când a vrut să transforme întâmplarea în proză? Nu știu răspunsul. De asta îmi place mie să citesc. Și să scriu.

„alive” aș spune că este o carte directă care vorbește despre durere, moarte, suicid, trecut dar și despre fericire și viitor. Iar directitudinea asta mă vrăjește pe mine mereu, dar a fost mai mult de data asta. „alive” este o carte atât de corectă. Acum sunt mult mai aware de tot procesul din spatele unui text, și simt că apreciez textele mai profund decât o făceam până acum. Fiecare descriere, fiecare metaforă, fiecare bucată a fost scrisă atât de atent. Uneori atunci când scrii nu realizezi câte chestii cool faci, cât de corect ai construit un personaj, cât de bine ai susținut acel „vivid and continuous fictional dream” cu care ne-a bătut la cap proful un an întreg, sau cât de frumos ai pregătit cititorul pentru finalul unei povești.

„Mamifer” mi-a plăcut din alte motive. Este tot o carte corectă, dar a mai avut ceva special. Vocea. Cuvintele pe care le folosește Ana parcă erau ale lui Mami (nope, tot nu-mi vine să scriu „ale mamei”, nu sună bine). Aveam un sentiment incredibil de familiaritate. Mă simțeam ca atunci când eram mică și Mami îmi citea. După ce am învățat să citesc, nu credeam că voi mai simți vreodată asta. Și pentru că am fost un copil care și-a dorit să devină adult cât mai repede și mai ales să nu mai depindă de alți adulți pentru citit, nu credeam că o mă bucur să simt asta. Dar m-am bucurat. Mai ales că era pandemie și atunci și deja de prea multe luni îmi auzisem părinții doar pe Skype.

La final am să mai zic doar Mulțumesc! Cărți ca „alive” și „Mamifer” mă fac să mă înțeleg. Sunt cărți care se joacă cu tine și ca cititor, dar care vorbesc cu tine și atunci când ești de cealaltă parte a procesului, ca scriitor. Cărți care îmi amintesc de ce „eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.