Progresul este uneori înfricoșător

Scriu asta aici ca să mă descarc. Și poate ajută pe cineva care trece printr-un episod de „anxietate pentru progres”.

Simt că vreau să fug de tot ce se întâmplă acum. Toate proiectele, toate chestiile faine pe care le fac. Simt că vreau să le opresc pe toate și să mă ascund sub o piatră pentru tot restul vieții mele. Nu mă simt copleșită - știu exact ce am de făcut, totul e clar, iar atunci când mă simt copleșită mă simt diferit.

Mi-e frică. Sunt anxioasă. Panicată.

De fapt, trec printr-un mic episode de „Sindromul Impostorului”.

Cum pot să fac toate astea?

Cum de nu eșuez?

Oare chiar este valoros ceea ce fac?

Oare chiar sunt capabilă?

Ce-am făcut să merit tot ce se întâmplă?

?????

Progresul și Schimbarea așa se simt uneori. Am mai simțit asta și probabil o voi mai simți. Îmi place să par încrezătoare și că dețin controlul cât de mult. Și chiar sunt încrezătoare și dețin controlul în majoritatea timpului. Dar uneori nu sunt încrezătoare și nu dețin controlul. Uneori gândesc prea mult (overthink), iar atunci când gândesc mai mult încep să mă îndoiesc de tot ce se întâmplă. Mă simt descurajată. În momentele astea vrei să renunți la tot. Nu s-a întâmplat nimic rău azi. Ba din contră - vești bune, chestii pentru care sunt entuziasmată, urmează proiectele. Dar creierul meu a decis să se joace cu mine.

Visele devenite realitate sunt înfricoșătoare. Fericirea este înfricoșătoare. Entuziasmul este înfricoșător. Toate sunt înfricoșătoare dacă te gândești prea mult la ele. Mai demult aveam atacuri de panică din cauza asta. În timp (și mulțumită nenumăroatelor discuții cu Diana, #lucrătordetineret), am învățat să-mi dau seama că gândesc prea mult înainte să fie prea târziu. Recunosc întrebările - dacă și cum. Dar în loc să răspund la aceste întrebări cu mai multe întrebări, încerc să răspund cu adevărul.

Cum pot să fac toate astea?

Fac voluntariat de aproape 5 ani. Știu cum să fac asta.

Cum de nu eșuez?

Am atât de mulți oameni minunați care mă susțin, mă ajută, și care lucrează cu mine.

Oare chiar este valoros ceea ce fac?

Normal că este. Toată lumea a confirmat.

Oare chiar sunt capabilă?

Din nou, 5 ani de experiență. Și research. Și alți oameni.

Ce-am făcut să merit tot ce se întâmplă?

Mi-am făcut prietenii și partenerii potriviți și am profitat de cele mai bune contexte de învățare.

Mi-e greu să mă cred uneori. Mai ales dacă îmi pun prea multe întrebări. Uneori am nevoie de alți oameni care să mă oprească. Uneori e mai ușor să accept un răspuns pozitiv atunci când îl zice altcineva. Alteori trebuie să auzi întrebările astea tare să-ți dai seama cât de aiurea sunt. Sau să le vezi scrise (asta am făcut eu acum).

Cred că marele pericol la gânditul prea mult/anxietate de progres/sindromul impostorului este să le lași în vânt. Am încercat să ignor, să mă distrag. Dar mereu se întorceau mai puternice. Întrebările scăpau de sub control și reveneau în cele mai nepotrivite momente. Pentru mine, soluția este să mă confrunt cu mine însumi sau să vorbesc cu cineva și să-i invit la o confruntare indirectă. Uneori am nevoie să aud adevărul dur pentru a ieși din gândurile mele. Nu pot să gestionez singură. Am nevoie de unelte. Cea mai bună unealtă a mea este scrisul. Dar și să vorbesc despre asta e o unealtă bună. Cititul sau muzica ajută de asemenea, pentru că am ceva care să-mi ocupe atenția cât timp mă ocup de întrebările din capul meu - sunt prea concentrată să am un atac de panic, dar nu suficient de concentrată să fiu distrasă. Același lucru se aplică și pentru jocurile video. O plimbare sau niște timp la aer curat merg la fel de bine.

Update în timp real: anxietatea începe să dispară încet, înlocuită de entuziasmul și optimismul meu normal. Mi se liniștește pulsul. Pot să respir iar.

Sper că textul ăsta va ajuta pe cineva. Dacă textul ăsta nu te ajuta și gândești prea mult în acest moment, lasă-mi un mesaj. Te rog. Știu cum te simți. Hai să vorbim despre asta.