Politețe, nu ploaie

Azi se împlinesc 9 zile de când am călcat pe pământ englezesc.

Azi este prima zi cu adevărat londoneză în Bexley. De dimineață a început ploaia. Sunt 16℃ și e înnorat. Mai și suflă un vânt de te îndoaie. De pe geam văd case de cărămidă și o biserică. Vă las aici o poză cu peisajul că mie îmi place tare mult.

După cum mă așteptam, vremea asta e numai bună de scris și de citit. Mai dimineață am reușit să citesc încă vreo două capitole din Emma de Jane Austen - e una din cărțile pe care îmi vine greu să le citesc pentru simplul fapt că nu mă atrage deloc acțiunea. Totuși, acum îmi pot imagina personajele chiar în contextul de care aparțin. Văd casele britanice și îmi imaginez cum locuiau ei, iar asta îmi dă puțină motivație să termin cartea. Apreciez cartea, e foarte „corect” scrisă, e foarte reală și simplă, dar mă omoară că nu se întâmplă mare lucru, cel puțin până la jumătatea cărții.

Acum mă pun să vă scriu ce am mai observat în jurul meu zilele trecute.

Transportul în comun continuă să mă surprindă. De data asta nu e vorba de trenurile care întârzie cel mult 5 minute sau despre busurile despre care știe Google Maps când ajung și dacă sunt în întârziere, ci despre oamenii pe care i-am întâlnit. Totul începe cu șoferul care așteaptă răbdător în stație dacă îi faci semn să oprească sau dacă te vede că fugi înspre el. Ba mai mult, azi a așteptat până când o doamnă și-a închis umbrela în fața ușii, fără să comenteze sau să o grăbească. Nici din bus nu s-au auzit voci care să comenteze că stau după ea. Șoferul e primul om pe care îl vezi în bus: urci, îți plătești călătoria cu cardul contactless sau cu un oyster card chiar la șofer și apoi îți cauți un loc. Apoi ai timp să observi oamenii și obiceiurile lor.

Vă ziceam acum câteva zile că oamenii citesc în tren, în metrou, chiar și în bus. Știți ce altceva fac oamenii? Ascultă muzică. Și uneori dansează. Nu știți de câte ori îmi venea să dansez pe stradă în timp ce ascultam muzică, sau să mimez versuri și mă opream atunci când simțeam că cineva se uită la mine. Dance like nobody is watching, se zice.

În România mă mira fiecare adult pe la vreo 30 de ani pe care îl vedeam cu căștile în urechi. Aici vezi oameni în vârstă, 60+, cu căști. Nu știu dacă ascultă neapărat muzică sau ascultă podcast-uri, cărți audio etc, dar mi se pare un obicei atât de fain să faci ceva pentru tine: să stai tu cu cartea ta și să îți colorezi lumea cu niște sunet de fundal chiar și la o vârstă înaintată. Într-un fel cred că și asta lipsește la noi, la români, placerea asta de a face ceva numai și numai pentru tine, puțin egoism sănătos. Mai bine stai și te uiți în gol pe geam și te gândești la toate necazurile tale și ale cunoscuților tăi?

Și vă zic sincer că mi se pare că aici și vârstnicii au o relație chiar acceptabilă cu tehnologia. Am fost la o bibliotecă din apropiere săptămâna trecută pentru că aveam nevoie să printez ceva, iar pe net am descoperit că există acest serviciu. Biblioteca în sine era comparabilă cu bibliotecile de acasă. E doar o filială de cartier, nu vă imaginați ceva foarte wow. Totuși, chiar și aici se ascundea un detaliu mărunt, dar cu un impact foarte mare. Majoritatea „clienților” bibliotecii erau tot oameni în vârstă. O parte din ei citeau pe fotolii, iar alții stăteau la calculatoarele bibliotecii. E de sine înțeles că nu toți erau mari profesioniști în ale tehnologiei, dar angajații bibliotecii stăteau cu ei și îi ajutau să caute una-alta pe Google, să

se conecteze pe câte un site și orice altceva mai puteau ei face la calculator. Toate astea pe un ton calm, cu răbdare și politețe.

În general mi se pare că există foarte multă apreciere pentru cei bătrâni, nu doar respect. De exemplu era o doamnă către 80 de ani cu un cățel și cu fiica ei de vreo 50. Eu și Victor ne-am uitat la cățel și am zâmbit. Ce altceva faci când vezi un cățel care stă cuminte lângă stăpâna lui? Fiica a observat reacția noastră și repede i-a dat de veste și mamei că „Uite, îi zâmbesc câinelui!”. Nu știu nimic despre ele sau despre ce impact o fi avut asta asupra lor, dar fața mamei s-a luminat instant. E așa ușor să înveselești ziua cuiva…

Iar aprecierea asta nu este doar la scală mică, de la om la om, ci se simte și în gândirea colectivă. La supermarket-urile din zonă am observat că majoritatea angajaților de la casele de marcat sunt oameni în vârstă. La Sainsbury’s, unul din cele mai cunoscute magazine din zonă, lângă ecusonul cu numele uneia din caserițe era un altul pe care scria că are probleme de auz așa că nu m-a deranjat să îi repet de vreo două ori ce tip de baghetă îmi luasem, la fel cum nici persoana dinaintea mea nu a fost deranjată să repete. Azi am mai descoperit un supermarket în apropiere unde, din nou, la casă am dat de oameni trecuți de prima tinerețe.

Totuși, respectul e reciproc. Ieri am făcut o vizită la spital. Nu s-a întâmplat nimic, aveam nevoie doar de niște informații. La intrare am văzut dovada clară a respectului reciproc. O femeie în vârstă, în scaun cu rotile, ne-a lăsat pe noi să intrăm înaintea ei. Și în bus sau în magazine, se întâmplă des ca bătrânii să te lase înaintea lor. Am văzut chiar și un bătrânel cedându-i locul din bus unei femei gravide.

Când am venit în Londra mă așteptam la multă ploaie. În schimb, văd în fiecare zi cum ar trebui să funcționeze o societate bazată pe respect. Nu e ploaie, e politețe. Tot cu „p” începe. Sigur, nu e societatea perfectă. E departe de perfecțiune. Dar despre asta voi vorbi mai târziu când voi fi identificat niște probleme și nevoi reale.

P.S.(1) Încerc să pun la punct o nouă categorie pe blog în care să vă pot ține la curent cu lucruri mici pe care le observ pe aici, sper să fie gata cât de repede.

P.S.(2) Poza de „cover” a articolului mă prezintă lângă o pictură a orașului bombardat (probabil de irlandezi), dovadă că povestea lipsei de coșuri de gunoi e reală.