Phoenix - Pasărea Eșecului

Nu am fost acceptată ca Student Ambassador. Nu voi arăta cu degetul și nici nu voi face pe victima. Nu sunt o victimă, ci o tânără în plin proces de dezvoltare și de aplicare în lumea mare a tot ce am învățat în 3 ani de voluntariat. Am să vă povestesc pe scurt cum a fost, și o să vă dau puțină teorie. Apoi trecem la managementul eșecului. Interviul de grup a însemnat 5 oameni care aveau 20 de minute să facă o prezentare despre ce e de făcut în 15 situații și apoi să prezinte în 5 minute. Pentru ca o echipă să funcționeze membrii trebuie să se simtă confortabil unii cu alții, să se cunoască, și așa mai departe, echipa trebuie să treacă prin niște etape și durează zile, săptămâni, uneori chiar luni sau ani până când o echipa devine în totalitate funcțională. Mă uit înapoi și pot să analizez obiectiv procesul de selecție. Personal, nu cred că a fost cea mai bună metodă. Nici dacă aș fi fost acceptată nu aș fi considerat metoda mai bună decât acum, dar aș fi avut posibilitatea de a schimba din interior. Aștept să văd cum pot să le dau un feedback și să sper că vor ține cont. Aștept și să primesc feedback-ul lor pentru că asta mă va ajuta, poate, să mă îmbunătățesc. Cred că ăsta e printre primele lucruri pe care să le faci când ceva nu iese cum voiai tu. Uită-te bine la situație, vezi ce și cum s-a întâmplat și, dacă poți, încearcă să faci ceva ca să fie mai bine pentru alții dacă pentru tine n-a fost să fie. Zic că e printre primele lucruri de făcut, nu primul lucru de făcut pentru că înainte de toate trebuie să respiri. Eu scriu asta la vreo 4 ore după ce am ieșit de la interviu căci mi-ar fi fost extrem de greu să fiu obiectivă și coerentă pe moment. Da, mi-a venit să plâng. Da, am plâns în bus în drum spre facultate. Și e perfect okay. Dar în același timp, am mers la facultate ca să caut pe cineva care să mă ajute cu puțină orientare vocațională și cu o idee despre unde pot să îmi găsesc un job. Faza e să nu lași pământul să se destrame dintr-un eșec. Nici măcar după o serie de eșecuri. Da, simți că se destramă. Da, te simți descurajat. Da, îți vine să urli. Dar nu, nu ești cu nimic mai puțin valoros. Și nu, nu e sfârșitul lumii. Poate credeți că numai te consolezi cu n-a fost să fie sau nu era locul meu. Astea nu sunt vorbe goale. Chiar n-a fost să fie și chiar nu era locul meu. Am aflat apoi și de ce chiar la sesiunea de orientare vocațională. Știți, este o vorbă, un fel de motto al DEIS-ului Keep on going Da, încă îmi vine să plâng și lăcrimez pe tastatură. Dar e bine. Las totul să iasă, mai puțin visele/obiectivele mele. Aia e cenușa legendară a păsării Phoenix. Continui pe drumul meu, vedem noi unde ajung. Nu toate trebuie să iasă bine. Dar mai este o vorbă tot de la DEIS o știu, mai exact de la emisiunea Context Urban. Orice context în care te afli poate să fie un context de învățare. P.S. Poza pe care am pus-o pentru articol e cu pana (de chitară, nu de pasăre Phoenix) pe care o consider lucrătorul de tineret. Și în continuare mă reprezintă că doar nu mi-au dispărut competențele.