Pantofii Lucrătorului de Tineret

Ce să zic? A venit de nicăieri și m-a lovit destul de rău. Atât pe mine, cât și organizația. În acest moment nu suntem nici măcar la limita supraviețuirii. Dacă nu am avea familii care să ne susțină financiar, am fi practic cazuri sociale. Adică cred că suntem, doar că nu existăm în evidența nimănui. ☺

În schimb avem noi în evidență niște tineri de care ne-am străduit să rămânem aproape și să încercăm să le oferim suport, cum ne-am priceput noi mai bine. Am continuat interacțiunea online, chiar dacă nu se compară cu ce făceam la Centrul de Tineret, dar tot am mai facilitat accesul lor la evenimente online, sesiuni de consiliere, emisiuni pe teme pentru tineri, etc.

Acum, dacă e să spun ce am făcut eu în ultimele două luni. Cam asta. De dimineața până seara/noaptea, am căutat nevoi și am încercat să identific soluții, să vin cu idei și propuneri. Pentru mine nu a fost greu să mă adaptez la situație. Cam într-o săptămână, după ce am văzut că am suficiente resurse ca să nu intru depresie, am început să caut modalități de a deveni, oarecum utilă.

Am ales să respect regulile atât pentru siguranța mea, cât și a celor din jur, așa că de două luni nu am ieșit din curte, decât de patru ori la magazin și de două ori la veterinar cu Pufi. Nu am căutat motive să ies, deși nu era greu, dar am încercat să rezolv lucrurile online sau să amân orice presupunea contact fizic și nu a fost urgent. Nu mi s-a părut că fac un efort foarte mare și am pornit de la faptul că nevoile mele de bază sunt acoperite. În rest, am învățat să mă descurc cu resursele mele interioare, pentru că am fost pusă de multe ori în situații incerte, fără o perspectivă clară de care să mă agăț. Așa că tot ce am trăit până acum m-a pregătit destul de bine, emoțional vorbind, pentru o astfel de situație.

De-a lungul timpului am învățat să îmi fie de ajuns libertatea mea interioară, chiar și în situația în care libertățile exterioare îmi sunt limitate. Pot să îmi reconfigurez realitatea și să o normalizez în timp foarte scurt. Nu stau să plâng după ce-a fost, ci găsesc modalitățile prin care să mă adaptez la schimbări bruște. În DEIS nu am avut timp de multe ori să evaluez situațiile, d-apoi să rămân agățată de ce a fost. A trebuit să învăț să acționez la instinct, să modific, să reconfigurez și să fiu pregătită pentru neprevăzut. De 10 ani trăiesc în incertitudine și neprevăzut. Singurul lucru de care am nevoie este siguranța fizică și sănătatea.

Deocamdată, în izolare, m-am simțit în siguranță. Săptămâna viitoare mă întorc la birou și aceste nevoi nu vor mai fi neapărat împlinite. Dar, voi vedea la momentul potrivit ce mecanisme mai activez ca să pot funcționa la capacitate maximă sau măcar să performez în felul în care să pot salva, împreună cu colegii mei organizația.

Asta este singura mea îngrijorare pentru că, din păcate, până în momentul în care scriu asta, nu am reușit să găsim soluții prin care să supraviețuim, ca organizație. Noi eram deja într-o situație grea și fără capacitate financiară. Practic, am reușit să ținem organizația funcțională oferind servicii și activități pentru tineri în mod voluntar. Eu cred că este în continuare nevoie de noi, doar că o astfel de situație te pune pe gânduri. Până în ce punct oferi servicii în mod voluntar? Dacă nu aveam o susținere financiară din partea familiilor, care să ne asigure supraviețuirea fizică, noi cum trăiam în aceste vremuri? Noi, echipa vom merge mai departe, vom trece prin asta și îmi doresc doar să rămânem sănătoși. Ce nu știu acum este dacă vom reuși să salvăm organizația și să mergem împreună înainte sau fiecare pe drumul lui. #gânduri de pandemie

În rest, Pufi e cu mine toată ziua și nimic nu mă încântă mai tare ca momentele când aleargă fericit prin iarbă. Viața este așa cum alegi tu să o vezi.

**

Text scris de Diana Sabo, lucrătorul de tineret care dovedește zi de zi că ei sunt supereroii de care fiecare generație de tineri are nevoie. Eu știu sigur o mână de tineri (printre care și eu) care au ajuns să ia cele mai bune decizii pentru ei și comunitatea în care trăiesc, iar asta se datorează în foarte mare parte contextelor de învățare pe care ni le-a oferit Asociația DEIS.