Pantofi de eseu

Primele două propoziții dintr-un eseu mă omoară pe mine. Asta-i tot ce-mi lipsește pentru a scoate restul de cuvinte. Știu că după aceste propoziții voi zice „În acest eseu, voi discuta modul în care Sylvia Plath abordează un stil confesional pentru a marca din punct de vedere politic sau ideologic probleme sociale sau culturale, făcând referire la câteva dintre poeziile ei care evocă imagini ale Germaniei Naziste și ale Holocaustului”.

Și apoi voi continua să vorbesc despre ‘Lady Lazarus’, ‘Daddy’, și ‘The Munich Mannequins’. Voi vorbi despre amicul ei de corespondență din Germania și cum de fapt era interesată de rădăcinile ei Germane, cum era o activistă anti-război, și cum poeziile ei NU foloseau imagini ale traumelor colective pentru a exemplifica probleme personale, ci mai degrabă opusul (problemele personale erau folosite pentru a exemplifica trauma colectivă). Vedeți? Rezumatul ăsta + partea de introducere pe care știu că o voi scrie sunt deja 110 cuvinte. Mai adaug exemple, explicații, și citate și am 1100 de cuvinte. Ușor.

DAR PROPOZIȚIILE ALEA DE LA ÎNCEPUTUL ESEULUI! Și nu, nu-mi place să revin și să-mi scriu introducerea la final. N-are niciun sens în capul meu. Deja știu tot ce voi scrie. Propozițiile astea vor fi ceva general ca de exemplu „Poezia de tip confesiune a fost mai mult asociată femeilor la acea vreme”. GATA! AȘA ÎNCEP - CONTEXT!

Mulțumesc că ați vizionat încă un episod din ce se întâmplă în mintea lui Bea atunci când scrie un eseu.