O opinie populară/nepopulară despre Sally Rooney
Nu sunt sigură dacă ce voi spune aici va cădea în categoria opiniilor populare sau nepopulare despre Sally Rooney. Dacă ai citit recenzia de la London Review of Books, e populară. Dacă te uiți la toți #bookstagrammer-ii care o laudă, e nepopulară. Înțeleg ambele tabere. Dați-mi voie să vă spun atât despre Conversations with Friends (2017) cât și despre Normal People (2018), iar apoi să tragem niște concluzii la final.
Conversations… a fost pe lista mea de lecturi pentru disertație. Rooney avea 26 de ani când a publicat-o așa că nu am făcut un capitol întreg despre ea, dar am folosit cartea ca un exemplu pentru felul în care apropierea de vârsta personajelor permite autorilor să creeze povești mai realiste (în contrast cu Wild Pets de Amber Medland, care e o carte grozavă, dar să scrii despre o tipă de 20 și ceva de ani la 30 se simte altfel). Oricum, atunci când am terminat-o, voiam să o dau de perete, dar într-un sens bun. Frances - nu vă dau spoilere, nu vă temeți - face cea mai proastă, dar realistă decizie. Eram atât de implicată în poveste că am simțit că Frances mi-a trimis mesaj să-mi spună ce s-a întâmplat. A fost o decizie proastă, dar genul de decizie la care poți doar să ridici din umeri și să te gândești „na, aia e”. În timp ce vrei să-ți arunci telefonul la gunoi. Trebuie să recunosc, este nevoie să-ți pui moralitatea în cui cât citești Conversations… (am văzut niște #bookstagrammer-i care se plângeau de treaba asta), dar când vine vorba de citit, eu personal consider calitate > moralitate, și nu-i ca și cum nu se discută problemele astea în carte.
Am auzit sau citit undeva că personajele lui Rooney sunt de nesuferit - aici este un exemplu. Sunt perfect de acord, DAR personajele enervante pot fi foarte fain de citit DACĂ sunt scrise bine. Poate că nu sunt chiar neutră aici pentru că unul dintre protagoniștii romanului pe care îl scriu este intenționat enervantă, dar părerile pe care le-am primit până acum spun că nu afectează calitatea poveștii iar asta ar putea fi pentru că
povestea continuă iar cititorul primește informații importante de la ea, fie că o agreează sau nu
și
2. te regăsești în ea - știu sigur că la 16 ani eram fix la fel de enervantă. Asta o salvează și pe Frances. Cititorii pot să înțeleagă ce se întâmplă cu ea, chiar dacă nu pot să se regăsească (situația ei nu e chiar cea mai comună). Narațiunea la persoana întâi din perspectiva lui Frances ajută mult.
Nu pot să spun același lucru și despre Normal People, Marianne și Connell. N-am simțit nimic față de ei. În schimb, am simțit o jenă viscerală citind despre ei și despre conversațiile lor. N-a fost doar disconfort - de obicei îmi plac romanele care mă fac să mă simt inconfortabil, cum e A Certain Age de Rebbecca Ray - simțeam că vreau să fug departe și să nu mai aud niciodată de personajele astea. Și dacă asta încerca Rooney să facă, atunci trebuie să zic FELICITĂRI! I-aș da acestei cărți 5 stele din 5 dacă acesta era scopul ei pentru că ador cărțile care întorc cu susul în jos așteptările cititorilor.
Totuși, nu am nicio idee dacă acesta era scopul sau nu iar oamenii de pe #bookstagram o găsesc incredibil de bună. Pot să înțeleg de ce. Normal People este mult mai accesibilă decât Conversations…. Sunt mai puține dezbateri, personajele sunt puse în situații destul de cunoscute cum ar fi petreceri de facultate, și în general, văd că pe #bookstagram se caută cupluri care se tot ceartă și se împacă și iubiri între oameni din clase sociale diferite. Acesta este un exemplu perfect de carte care atrage o audiență mare, dar nu e tocmai un hit în „lumea literară”. A ajuns numai pe lista lungă atât pentru Booker Prize cât și pentru Women's Prize for Fiction (două dintre cele mai prestigioase premii literare) dar în 2020
Numerele furnizate de Nielsen Bookscan arată că cele două romane ale lui Rooney s-au bucurat de vânzări în valoare de £6.18m (€6.97m) în UK și €1.4m [în Irlanda]. Numerele arată că numai Normal People a generat un profit de £4.38m (€4.92m) în UK și €1m în Irlanda. (Sursa: aici)
Care carte s-a vândut mai bine? Normal People. Care carte a fost descrisă de LRB ca și „un simplu succes”? Tot Normal People.
Acuma, înțeleg că Conversations… n-a fost nici măcar pe lista lungă pentru vreun premiu, în timp ce Normal People chiar a câștigat Costa Book Awards for Best Novel [hai sa nu vorbim despre prestigiul acestui premiu…], dar Normal People nu ar fi existat fără Conversations…. De multe ori, un debut va fi scris în câțiva ani, apoi va fi editat cu atenție înainte de publicare, în timp ce o a doua carte (așa cum e contractată de editură) va fi scrisă în câteva luni și grăbită la tipar. Din păcate, cam asta parte să se fi întâmplat și aici. Aș avea nevoie de un eseu de 3000 de cuvinte ca să întru în detaliu, așadar vă rog să mă credeți. Cum concluzionează LRB:
În zilele noastre e relativ ușor să publici un prim roman, e mai greu să faci următorul pas cu încredere. Sally Rooney a pornit bine, împinsă de niște cantități neobișnuite de laudă și încurajări. Și totuși, Normal People pare un proiect mai puțin matur decât Conversations with Friends, chiar dacă nu este un proiect mai vechi, reînceput. Trecerea timpului marcată puțin ciudat, cu salturi artificiale înainte care transformă cumva o narațiune liniară, arată ca un exemplu clasic al unui fenomen comun, rescrierea care dă naștere unor noi probleme. Oricum, este o decizie excentrică să continui un triumf cu un simplu succes.
Aici vreau să spun că îmi place stilul lui Rooney - la obiect, asta se întâmplă, îți place/nu-ți place - dar nu-mi place Normal People. Chiar mi-am dorit s-o citesc când am văzut entuziasmul și cât mi-a plăcut Conversations… . Apoi, o prietenă mi-a zis că e rea de tot și mi-a dat cartea ei pentru că voia să scape de ea. După cum ziceam, înțeleg ambele părți - este o lectură emoționantă iar dacă te interesează o lume fictivă în care să trăiești niște dramă (ca și pe #bookstagram), asta e cartea ta. Ar putea fi mai rea. Ar putea fi mult mai rea. Dar hai să nu vorbim despre asta.
Acum, după ce am citit două cărți care sunt atât de diferite, sunt mai mult decât curioasă să citesc Beautiful World, Where Are You. Îmi place ideea de a scrie povești de zi cu zi în care se întâmplă ceva deosebit sau să pui oameni care par normali în circumstanțe extraordinare. Îmi amintește de Zadie Smith și realismul isteric (hysterical realism). Dar serios, na, cine iese la cafea cu tipul cu care are o relație mega ciudată și spune fără niciun fel de rețineri „Ei bine, îi place să mă bată” (el fiind noul iubit)?
P.S. Promit că de obicei spun lucruri bune despre cărți și autori, dar îmi place să fiu sinceră așa că asta este. Trebuie să încep să scriu regulat recenzii și articole aici, așadar sper că veți rămâne pe aici să vă bucurați și de poveștile mai pozitive.
Comments