Mira, nu vei dispărea

Nu, Mira, nu vei dispărea. Cel puțin nu din mintea mea. Am încercat să te fac să dispari, am încercat să mă detașez de tine și povestea ta. Mi-a fost greu să îmi ridic ochii din carte și să schimb trenul sau busul. Mi-a fost greu să uit de tine la cursuri. Pe când aproape mă gândeam că am șanse să uit, profesorul ne-a pus în față asta:

Idea 61: Since there’s no help, come let us kiss and part**

by MICHAEL DRAYTON

Since there’s no help, come let us kiss and part.

Nay, I have done, you get no more of me;

And I am glad, yea glad with all my heart,

That thus so cleanly I myself can free.

Shake hands forever, cancel all our vows,

And when we meet at any time again,

Be it not seen in either of our brows

That we one jot of former love retain.

Now at the last gasp of Love’s latest breath,

When his pulse failing, Passion speechless lies;

When Faith is kneeling by his bed of death,

And Innocence is closing up his eyes—

Now, if thou would’st, when all have given him over,

From death to life thou might’st him yet recover!

Și așa nu ai dispărut. Am mers acasă și am continuat să îți citesc povestea pe bus și apoi pe pat. Îmi doream să fie un fel de Tânăr și Neliniștit, care să nu se termine niciodată, ci să apară încă 50 - 100 de pagini de fiecare dacă când lăsam cartea din mână.

Mă fascinează multe cărți. Mă îndrăgostesc ușor de fiecare carte pe care o citesc și sufăr odată cu personajele. Dar cartea asta m-a atras în lumea ei ca un vârtej. Ieri citeam pe tren, puțin după ora de vârf, când se întorc acasă toate Mirele și toți Savinii care au stat peste program în corporație. Ieri, înainte să încep să citesc, am fost la aeroport de unde urmau să plece toate Mirele și toți Ștefanii în cine știe ce colț al lumii. Am plimbat cartea asta după mine prin Londra fără să știu încă ce se ascunde în ea și din ghiozdanul meu a văzut toți zgârie-norii plini de birouri și poate zeci de cupluri care își trăiau chiar atunci săptămâna de iubire sau care abia atunci se cunoșteau.

Zic și eu Ajută-mă să nu dispar. Dar eu o zic din altă perspectivă și anume din cea a studentului la literatură care începe să nu se poată abține din a aplica teorie literară pe tot ceea ce citește. Când mi-am dat seama că fac asta am început să mă întreb dacă voi mai citi vreodată o carte numai de dragul de a citi, fără să observ bucăți de teorie. Poate că nu, dar nici nu știu dacă o fi un lucru rău… Pun aici câteva observații de-ale mele și deși e posibil ca nu asta să fi „vrut să spună autorul”, eu tot le las aici:

- Desenatul ca formă de eliberare - în general, în operele proto-feministe arta este folosită ca formă de eliberare pentru femeile care se simt sufocate în lumea lor.

- Anti-psihiatria și teoria lui R. D. Laing care zicea că atunci când îți pierzi mințile găsești claritatea (un exemplu concret fiind Regele Lear a lui Shakespeare).

- Cuvintele cu care începe Odiseea.

- Câteva referințe la orizonturile închise și burțile de pește din Iona.

Mai zic Ajută-mă să nu dispar și când mă gândesc la viitorul meu ca scriitor. Acolo mi-e cel mai frică să nu dispar. Mi-am amintit de Maestrul și Margareta și cum scriitorul vrea să scape de manuscris cu orice preț. Mă gândesc cât de rău mi-ar părea să îmi arunc în foc munca, arta. Citind, mi-am făcut o promisiune că n-am voie să ajung să îmi închid textele într-un sertar.

Oamenii despre care scrii devin nemuritori. Nemuritoare e acum și Mira și toate Mirele din zgârie-norii cu birouri. Mira mi se pare un fel de Cenușăreasă modernă a cărei mamă vitregă e trecutul, iar în loc de bal merge la petreceri corporatiste și chiar cred că dacă Ajută-mă să nu dispar ar fi tradusă în engleză și în cine știe ce alte limbi ale pământului ar topi multe Mire de gheață care lucrează de dimineață până seara într-o corporație. Le-ar ajuta, poate, să se vindece. Îmi imaginez femei și bărbați citind pe tren Ajută-mă să nu dispar și odată ajunși la birou își pun cartea în ghiozdan și încearcă să uite ce au citit, să se detașeze, să facă imaginea să se resoarbă, dar nu reușesc pentru că și ei sunt parte din acea poveste.

Cât mi-ar plăcea să urc în tren și să văd zeci de corporatiști triști, îndrăgostiți, cu traume, fără traume, donjuani, amante, soții și soți care citesc Petronela Rotar!

**

Din moment ce nu mai există ajutor, hai să ne sărutăm și să ne despărțim.

Nu, am terminat, nu mai primești nimic din minte;

Și mă bucur, da mă bucur cu toată inima,

Că astfel mă pot vedea liber atât de ușor.

Să dăm mâna pentru totdeauna, să ne anulăm toate jurămintele,

Și când ne vom mai întâlni oricând din nou,

Să nu se vadă pe fața niciunuia dintre noi

Că mai păstrăm vreo urmă din iubirea care a fost.

Acum la ultima suflare a Iubirii,

Când pulsul îi dispare, Pasiunea stă fără cuvinte,

Când Credința îngenunchează lângă patul ei de moarte,

Și Inocența îi închide ochii -

Acum, dacă tu ai vrea, când totul e pierdut,

De la moarte la viață ai putea încă să o aduci.

(În această traducere mi-am propus să transmit aceeași idee, fără să păstrez rima sau ritmul poeziei originale)