Let it snow - PARTEA 4 DIN 4

Have yourself a merry little Christmas

Arteus a tras într-una dintre parcările pentru camioane și cât timp îmi adunam puterea să mă ridic, cei trei au decorat cel mai micuț brad pe care l-am văzut vreodată. Plănuiau să își dea cadourile în „ora lor de Crăciun”, dar mie nu îmi luaseră nimic așa că au decis să o facă subtil să nu mă simt exclus. Mi-au salvat viața la propriu, dar nu considerau că ar fi un cadou de Crăciun suficient de bun. Argumentul lor era că te-am fi salvat în orice altă zi. Un cadou trebuie să fie ceva ce poți împacheta. Faptele bune nu sunt miracole de Crăciun în familia asta.

Am fost copilul privilegiat care îl vedea pe Moș Crăciun în fiecare an. Ai mei angajau câte un tip să vină la noi acasă și să pună cadourile sub brad. Mereu erau o grămadă de reporteri filmându-mi falsa față surprinsă. Mereu primeam cele mai scumpe și inutile jucării. Îmi aduc aminte că într-un an tot ce-mi doream era una dintre mașinuțele alea super ieftine pentru că toți prietenii mei aveau din alea - am primit o mașină de colecție pe care nici n-am avut voie s-o scot vreodată din cutie. Măcar în acel an am primit aproape ce am cerut… Apoi, când aveam 12 ani și am început să-mi dau seama de jocurile lor și să refuz să le joc, au decis să scape de mine. Și au făcut-o.

Crăciunul cu ai mei n-a fost veci Crăciun. Crăciunul la orfelinat n-a fost nici el prea Crăciun. Așadar, primul a fost cu Gyz, Arteus și Elvira, într-o parcare. Și a fost pur și simplu magic. Timp de o oră am băut ceai și am povestit. Le-am spus povestea mea, iar ei nu m-au judecat și nici nu le-a fost ciudă pentru trecutul meu. În schimb, m-au îmbrățișat. Prima îmbrățișare sinceră pe care am simțit-o vreodată. M-am deschis în fața lor și le-am povestit toate gândurile înfricoșătoare pe care le aveam pe atunci. Aveam depresie clinică și tulburare de stres post-traumatic. Acum sunt mai bine, dar știți cum e, unele răni nu se vindecă niciodată.

Să pierd singurele figuri parentale pe care le-am avut vreodată a fost o lovitură groaznică pentru mine și Elvira. Dar a fost un semnal de alarmă. Atunci am înțeles cât de important e pentru adolescenții care au crescut așa, fără o familie reală, să aibă pe cineva în care să aibă cu adevărat încredere și cu care să vorbească. Mi-am amintit ce și-a dorit Gyz în acel an… Elvira nu avea nicio idee despre visul lui. Am căutat ce pregătire trebuie să fac să devin lucrător de tineret, iar ea, in memoriam Morgana, s-a apucat de psihologie. N-a fost ușor. Oh, n-a fost ușor deloc. Mereu simțeam că suntem „prea bătrâni” pentru toate astea și voiam să renunțăm de un miliard de ori. Dar nu-i niciodată prea târziu să faci ceva ce-ți place.

Apoi, uitându-ne printre cărțile pe care ni le-a lăsat Morgana am găsit articolul de ziar despre tinerii problemă care nu pot fi adoptați. Acela care a adus-o pe Elvira în familie. Știam exact ce să facem cu skill-urile noastre proaspăt cultivate. Am deschis M.A.G. Știți voi, voiam să vă oferim și vouă un loc sigur. Oamenii încă sunt de părere că adolescenții sunt malefici sau ceva și se așteaptă să te transformi prin magie într-un adult responsabil după ce ai trăit 18 ani. Dar ei doar speră că vei fi ceva ce ei nu sunt. Adulții nu există. Ei sunt doar niște copii speriați, purtând costume și urându-și jobul. Singurul lucru care suntem, suntem oameni și avem nevoie să fim valorizați și înțeleși pentru ca noi să putem crește și deveni oameni faini. Un om fain poate fi orice - bibliotecar, corporatist, profesor, barista sau orice altceva. Cât timp îi susții pe cei din jurul tău și ai grijă de ei, ești un om fain.

Na, v-am spus povestea. Acum sunteți toți fericiți? Hai să mergem la masă. Mor de foame. Și după, da, deschidem cadourile. Crăciun fericit, toată lumea!

Ascultați ultima parte a poveștii aici: