din greșeală am scris o poezie

urăsc să scriu uneori. acțiunea de a scrie.

urăsc să o încep. cred că în general urăsc să încep.

atâtea reguli și litere și cuvinte de întins.

atâtea gânduri de zis cu voce tare sau pe hârtie în liniște.

chiar acum știu tot ce vreau să scriu, totul e frumos organizat într-o schemă, și sunt extrem de entuziasmată să scriu totul pentru că am atâtea lucruri de zis despre gazalul pe care l-am descoperit și cum îl interpretez și tot,

dar

trebuie să scriu cuvinte pentru a exprima toate astea.

nu pot doar să aofhagharoigja

și să mă aștept să aibă sens.

așa că uite-mă aici plângându-mă în cuvinte despre a scrie cuvinte… ironia.

P.S. Pur și simplu mă plângeam că trebuie să îmi scriu eseul și a ieșit asta și cred că pot să o numesc poezie. În zilele noastre orice poate fi poezie, iar acest text chiar arată și se simte ca una. Poate e despre scris, poate e despre scriitor, poate e despre viața. Cine știe? VOI despre ce credeți că e această „poezie”?