Despre mine și Bea

Eu am fost un copil foarte necopilăros. Am crescut între adulți și (poate chiar de aceea) mereu mi-au plăcut adolescenții, adulții și bătrânii. Niciodată copiii. Și multă vreme nici pe mine nu m-am plăcut. Abia așteptam să merg odată la școală și să pot vorbi și eu cu adulții. Îmi amintesc super clar o fază când eram cu vară-mea la bunici și a întrebat-o bunicul cum e la școală, ea fiind cu un an jumate mai mare ca mine. În acel moment îmi venea să dau fast fast forward până în prima zi de școală să am și eu un subiect serios de discuție. Nu mă întreba nimeni cum e la grădiniță. De ce ar face-o? Și era clar că nimeni nu voia să aibă o discuție serioasă despre prietenii mei imaginari. Ca și copil, mi-a plăcut mega mult să mă joc. Și aveam o imaginație. OMG. Aveam prieteni imaginari, familii de jucării de pluș, scriam povestioare. Îmi plăcea să îmi reimaginez desenele mele animate preferate. Multă vreme m-am jucat. Dar destul de devreme am fost nevoită să-mi mut jocul în capul meu înainte de culcare. Îl foloseam ca metodă de a nu face overthinking chiar înainte să adorm. Din clasa întâi nu am mai avut timp să mă joc atât cât voiam. Eram îngropată în teme. Mă mai jucam mult, dar nu la fel. Dar jocul acela îmi provoca mintea să caute mereu narațiuni noi, trebuia să respect toate deciziile pe care le luasem până atunci și așa mai departe - ca și cum ai scrie o piesă de teatru. În timp a început școala să cam calce peste creativitatea mea. Uriașul Jo, Strigoiul Hambua, Shaggy din Scooby-Doo, Piciorul Vorbitor de Gă-i-nă și mulți alții au dispărut încet dar sigur. Poate asta a fost cea mai nasoală trauma a mea - să fiu obligată să mă detașez de imaginația mea. Din clasa a cincea trebuia să scriem compuneri serioase, să citim cărți serioase, să ne comportăm serios. Nu mai puteam să ne jucăm de-a sirenele sau de-a Confruntarea Xiaolin. Ceea ce era okay - perioada aceea trebuie să se încheie la un moment dat. Dar nu ar trebui să ne transforme în niște preadolescenți fără imaginație. Puțin câte puțin am început să-mi sufoc și copilul interior. Nu mai era timp pentru poveștile lui. Îmi displăcea maxim probabil pentru că îmi era super ciudă pe el. Cum adică tu aveai voie să îți imaginezi o lume întreagă și să o pui pe foaie și eu trebuie să îmi scriu în 150 de cuvinte opinia despre importanța jocului pentru dezvoltarea armonioasă a unui copil? Nu așa trebuia să fie maturizarea. Am închis copilul într-o cușcă și l-am lăsat în pace ani buni. Yuck. Mi-era groază să-mi citesc textele, mă uitam la poze vechi cu mine numai ca să-mi dau seama cum mi s-au modificat trăsăturile. Yuck. De ce atunci am avut voie să fiu așa cum îmi doream și acum trebuia să fiu cum trebuie? Yuck. De ce atunci nu îmi zicea nimeni să fiu o domnișoară, să mă comport frumos și acum era o problemă să întreb pe cineva dacă "îmi dați voie să vă tutuiesc"? Yuck. Yuck. Yuck. Yuck. Acum că scriu mă gândesc dacă n-o fi fost tot ăsta motivul pentru care am trecut printr-o perioadă lungă în care numa' nu-mi plăcea de mine - că aveam păr creț, că aveam dinți strâmbi și-apoi aparat dentar, că mi-e nasul nu știu cum. E clar că nu mă simțeam deloc bine în pielea mea pentru că nu puteam fi eu. Mi-am lăsat părul creț și l-am vopsit roșu (apoi violet, gri, albastru, mov și am revenit la culoarea care mă reprezenta). Am început să mă plac - cânt la chitară, am voce bună, sunt un PR bun, am cei mai mișto dinți (chiar dacă o parte sunt falși) și arăt chiar bine. Dar asta s-a întâmplat după ce am început să scotocesc prin mine în training-uri și în sesiuni de discuții cu lucrători de tineret. Anul trecut prin Mai citeam "Privind Înăuntru" a Petronelei Rotar și vorbește acolo și despre relația cu copilul interior. Și atunci am început să mă întreb eu care-i faza? În continuare nu-mi plac copiii așa că nu mi-a fost ușor să iau legătura cu mine, dar am reușit într-un final. Eram tare simpatică. De atunci am și postat câteva texte de-ale Copilului Bea inclusiv ca să marchez finalul poveștii celui mai bun prieten al meu, Blacky. Încă lucrez la creativitate - se pare că pe aia am îngropat-o destul de adânc. Mi-e ușor să scriu orice, mai puțin ficțiune. Și-așa mă-nervează pentru că ficțiunea îmi place cel mai mult. Mă simt de parcă Copilul Bea mă trage înapoi și mă întreabă "Ești sigură că avem voie să scriem așa ceva? Nu deviem de la subiect?" - întrebările pe care trebuia să mi le pun înainte să scriu orice. "Da, Bea, e okay să scriem ficțiune. Acum nu ne mai îngrădește nimeni creativitatea." Încă mi-e super frică să scriu toate ideile care îmi vin în cap. Mă tem că va veni cineva și mă va lua la rost că ce-i cu prostiile astea, scrie și tu ceva serios. Iar copilul din mine (care a plâns odată că voia să mă mute dirigintele de lângă prietena mea cea mai bună) ar începe să plângă și s-ar ascunde iar pe undeva cu tot cu creativitatea mea. Dar fac pași mici - mai câte un text din copilărie, mai câte un text nou. Răzbim noi cumva la lumină. De Ziua Copilului vă doresc tuturor (copii și copii interiori) să nu lăsați pe nimeni să vă rupă creativitatea în bucăți. Și dacă au rupt-o deja, vedeți dacă mai există vreo șansă să o reparați. Dar reparați-o cu tehnica Kintsugi, cu fir de aur, ca să renască mai frumoasă decât a fost.