Copleșită

Plouă, dar nu e frig și nu suflă vântul. Doar plouă. Suficient pentru ca unii oameni să își deschidă umbrelele și să se grăbească dintr-un loc în altul. Nu și pentru mine. Eu stau în stația de bus, în ploaie. Totul e așa de calm.

Ajung în bus și urc la etaj. Mă așez pe scaunele din față. Nu fac asta de obicei - știu cât de mult le place turiștilor să stea acolo - dar azi am vrut eu să stau acolo. Căștile puse, muzica tare. Mă uit cum ploaia lovește geamurile. Calm. Echilibru. Mă uit pe geam și zâmbesc. O lacrimă. Plâng și zâmbesc.

Rareori plâng când sunt tristă. Plâng când ceva mă copleșește. Acum sunt și eu calmă și echilibrată. Mă dau jos din bus, ajung acasă și acum scriu asta. Nu mai sunt copleșită. S-a oprit ploaia.