Ce frumoasă-i lumea, ce foame și ce ger.

Ora 13.15 – O întâlnesc pe Petronela Rotar prima dată. Am fost după cărțile de dus la lansare.

Ora 16.00 – Încep cele mai emoționante două ore din viața mea. Dar sunt prezentă. Și asta mă bucură. Cred că azi a fost prima dată când creierul meu a acceptat să trăiască foarte ancorat în prezent și în moment. Mai demult aș fi fost atât de entuziasmată de toată treaba asta că aș fi uitat să și trăiesc clipa. Mă uitam la ea și sorbeam fiecare cuvânt. Petronela e o persoană minunată!

Ora 18.30 – CE-AI FĂCUT, BEA???? Asta îmi suna în cap. Nu îmi venea să cred ce tocmai se întâmplase. M-am lăsat acaparată de tot entuziasmul pe care l-am ținut în mine. Eram conștientă de fiecare secundă care trecuse în astea două ore și ceva, dar chiar s-a întâmplat asta? Sau mi-am imaginat? De multe ori când eram mică făceam asta – îmi imaginam cum mă întâlnesc cumva cu vreun idol de-al meu și stau în povești cu el/ea. Dar nu, asta chiar s-a întâmplat. Am un autograf care să confirme asta. OAI TU, BEA, CE-AI REUȘIT SĂ FACI!!

Ora 19.30 – încerc să mă așez să îmi pun ziua pe foaie. Încă e haos în capul meu. Încă încerc să înțeleg ce s-a întâmplat, dar încep totuși să scriu ceva.

Azi a fost o zi foarte frumoasă. Îmi sună în cap niște versuri de la Robin and the Backstabbers „Ce frumoasă-i lumea, ce foame și ce ger” și mi se pare că se potrivesc perfect pentru ziua de azi. Practic, azi mi-am îndeplinit un vis din copilărie (să îmi cunosc personal unul din modele) și am primit tot felul de confirmări că e bine ce fac (nu că ar fi prima oară, dar mereu îmi plac confirmările astea).

Hai să vă explic, mai întâi, cum mă simt acum foarte simplu. Mă simt ca și atunci când aveam vreo 6 ani și i-am pus cremă de zahar ars lui Moș Crăciun și am avut dovada că există (că doar a mâncat crema de zahar ars). Doar că acum știu sigur că nu o să plece bucuria asta pentru că Petronela e un om real în carne și oase. O scriitoare așa cum vreau să fiu și eu: sinceră, reală, care pune degetul pe rană și căreia nu îi e frică să vorbească. E una din dovezile că „se poate”. Și e frumos să simți „se poate”-le ăsta. Într-un cuvânt, mă simt empowered.

Și-acum câteva revelații și momente de confirmare. Ordinea este aleatorie, dar am nevoie să le iau pe rând ca să nu îmi pierd coerența. Încă am emoții și încă sunt în stare de „OMG WHAT HAPPENED??!?”. Deci:

1. Îndoitul paginilor Eu am un obicei: îndoi paginile în care mă regăsesc. E de la sine înțeles că „Orbi” și „Privind înuntru” sunt vai de capul lor de îndoite. Cum multă lume zice că sunt un monstruleț pentru că fac asta, m-am gândit că o fi un obicei prost. Adică... mda... strici cartea… dar e cartea mea (de asta nu tare împrumut eu cărți de la bibliotecă). Și îi spun azi Petronelei că am obiceiul ăsta prost. Și știți ce aflu? Că și ea face la fel.

Na, până în acel moment știam că am în comun cu ea stilul de scris „oral”, fără artificii stilistice. Anticalofil, ca să folosim un termen de BAC. Dar când am identificat asemănarea asta, chiar pe la începutul evenimentului, am zis că îi musai să fiu ochi și urechi. Îmi doream să mai găsesc asemănări, căci pentru mine astea sunt confirmări mai ales dacă vin fără să le caut. Dacă le caut, am senzația că sunt forțate. În schimb când e o revelație și nu mă așteptam să observ ceva, mi se pare că e real. Și uite că am mai găsit asemănări. Și-mi place asta.

2. Naratorul din cap De multe ori mă trezesc pe stradă că nu mai sunt atentă la muzica din căști, ci vorbește cineva din capul meu. Naratorul interior. Îmi place de el. De obicei vine la pachet cu o lume văzută cu alți ochi. Și asta îmi place. Totuși, cred că încă nu suntem destul de „apropiați” încât să îl aud și de multe ori îmi trebuie ceva să scriu ca să înțeleg ce are de zis. Problema mea e că dacă m-aș pune acum să scriu o nuvelă sau un roman, aș scrie capitole random și niciodată, da‘ niciodată, nu știu cum să încep. Abia reușesc să încep articoluțele astea. Mă rog, uneori nici nu tare au un început.

Așa că am întrebat-o pe Petronela cum începi o carte. Și un răspuns mai perfect nu cred că puteam să primesc. E exact cum credeam eu că e. It just happens. Abia aștept să mi se întâmple. Până atunci îmi țin și eu ideile pe undeva, aștept să se coacă.

Și indirect am mai învățat ceva aici. Se poate întâmpla ca naratorul să tacă. Și când Petronela a zis asta, am înghețat un pic pe interior. Cum să tacă naratorul? What? Dar e okay, începe iar după puțin timp. Acum știu și asta și mă pot aștepta. Tot mi-e frică de ziua în care o să se facă liniște în capul meu și o vreme o să plece în concediu naratorul, dar măcar știu să mă aștept la ea.

3. Inelele Când vorbesc sau sunt concentrată tind să mă joc cu inelele mele. Le învârt și le răsucesc, verific dacă sunt acolo și apoi iar le învârt și le răsucesc. Și câteodată realizez asta și am câteva momente în care mă întreb dacă e okay ce fac și dacă are vreo importanță pentru cel cu care vorbesc.

Cum eram atât de absorbită de tot ce zicea Petronela, îmi lăsasem o parte din creier să studieze lucruri în legea lui și să mă anunțe dacă găsește ceva interesant. Altfel nu aș fi putut fi atentă doar la ea. Eu îi zic atenție distributivă care nu funcționează tocmai bine. Și partea aia de creier se oprește la un moment dat pe mâinile Petronelei și îmi dau seama că și ea își mișcă inelele. Și după ce am analizat puțin mișcarea inelelor, am realizat că chiar nu are nicio importanță. Eu în continuare eram atentă la ce zicea ea, iar partea de creier și-a continuat cercetările.

Și asta a fost o asemănare care mi-a plăcut. Dacă e să mă uit la ea într-un mod foarte obiectiv, pare o asemănare tare nesemnificativă, dar mie îmi place.

În general îmi place să știu că nu sunt singura care face ceva. Recent la un training am fost întrebați cum ne place să lucrăm: singuri, în perechi, în grupuri mici sau în grupuri mari. Am ales „grupuri mici”. Și acum îmi dau seama că se leagă. Dacă aș fi singura care face un anumit lucru, ar însemna că nu îmi pot crea o echipă, un grup mic. Și atunci când scriu am nevoie de o echipă, până la urmă: am nevoie de o poză și am nevoie de cineva care să arunce un ochi peste text să fiu sigură că e coerent peste tot, iar cel mai important este să fiu pe același film cu oamenii ăștia, să existe asemănări.

Și cu asta cred că naratorul interior și-a terminat povestea pe azi. Mai simt doar nevoia să mulțumesc.

Mulțumesc Asociatia DEIS și Diana pentru toate contextele și procesele prin care am trecut în cei aproape 3 ani de voluntariat și care m-au învățat să am încredere în mine și îi trimit Petronelei mesajul ăla pe Instagram că doar n-am nimic de pierdut.

Mulțumesc Petronela că mi-ai demonstrat că a fi cunoscuți nu ne dezumanizează. Îmi era puțin frică de asta acolo, în interiorul meu.

Și cred că o să-mi mulțumesc și mie că am reușit să trăiesc ziua asta moment cu moment și să mă bucur de tot.

Ce frumoasă-i lumea, ce foame și ce ger.