Bunicul, Tata

(Atenție: text despre pierderea unui membru al familiei foarte drag. Acest blog este jurnalul meu, deși e public, iar scrisul este modul meu de a face față vieții - cu bune și cu rele - așadar voi scrie despre asta aici cu sinceritate și deschidere.)

M-a sunat azi Mami. Un telefon pentru care nu ești niciodată pregătit… Tata (bunicul, în maghiară) s-a dus.

Mi-am pierdut câinele din copilărie în 2020, dar nu am pierdut nicio persoană până azi. Se pare că sufletul știe mai bine decât mintea ce avem de făcut. Aveam nevoie de un parc, un copac, un loc care i-ar fi plăcut lui Tata, în care să-mi las sufletul să îl întâlnească pe al lui. Mi-am amintit melodia pe care am asociat-o mereu cu el după ce am auzit-o acum o veșnicie acasă la el și la bunica. Azi i-am înțeles adevărata semnificație.

Viața este un vis colorat,

Care se va încheia într-o zi.

Sicriul este ultima stație

Inima se odihnește.

Să ai mereu vise plăcute,

Căci nu durează mult oricum.

Anii care trec atât de repede,

Să-i facem fericiți!

Să ne iubim unii pe alții, copii,

Inima e cea mai frumoasă comoară.

Niciun cuvânt nu e mai frumos decât iubire

În toată lumea asta.

Viața continuă oricum,

Sicriul se închide peste tine.

Să ne iubim unii pe alții, copii,

Căci fiecare moment contează!

Viața este un vis colorat

Din care nu ne mai trezim.

Dacă lași culorile să dispară

Mormântul ți-e deja săpat.

Să râdem toată viața

Căci nu durează mult oricum.

Anii care trec atât de repede,

Să-i facem fericiți!

Tata este acum într-o pădure, se plimbă, explorează. Probabil cu Pepi, Dalmațianul lui, lângă el. Tata, te voi duce cu mine de fiecare dată când intru într-o pădure. Și-mi va fi dor de tine. Odihnește-te în pace. Nyugodj békében!