Autori Gay și Personaje Gay

Vă scârbește titlul? Păcat. Pierdeți niște literatură mega bună și Românească și internațională. Dar e okay, cel mai probabil la fel se simțea lumea și față de primele autoare și personaje feminine. Deci în timp vom ajunge și să nu vă mai scârbească titlul.

Am citit până acum două cărți construite în jurul unor tipi gay - prima, în Engleză, They Both Die at the End (Amândoi Mor la Sfârșit) de Adam Silvera și a doua, în Română, Cimitirul de Teleșpan. Amândouă m-au trecut prin toate stările și la final îmi venea să dau cu cărțile de pereți la cât de fain se terminau. Ce mi-a plăcut cel mai mult la ambele e sinceritatea, umorul și autoironia. Vă explic acum.

Prima e despre o lume în care există un serviciu numit Death Cast și oamenii ăștia te sună să te anunțe că în următoarele 24 de ore o să mori inevitabil. Pentru ca oamenii să se bucure de astea 24 de ore au tot felul de aplicații și reduceri și intrări gratis, printre ele și „ultimul prieten” un fel de Tinder pentru oameni care urmează să moară. Așa se întâlnesc Rufus și Mateo. Și că tot ziceam de autoironie, băieții ăștia (care au 17 - 18 ani) merg la karaoke. Ce piesă aleg? American Pie de Don McLean.

Bye, bye, Miss American Pie

Drove my Chevy to the levee, but the levee was dry

And them good ole’ boys were drinking whiskey and rye

Singin’ THIS WILL BE THE DAY THAT I DIE.

(de data asta nu traduc versurile, că sună oribil, ideea de bază e că ultimul vers zice „Cântând ASTA VA FI ZIUA ÎN CARE MOR”)

Asta era una dintre piesele mele preferate, dar de la faza aia mi se face pielea de găină de două ori când o ascult - o dată pentru că e o piesă minunată și o dată pentru că îmi amintesc de cartea asta grozavă. Și acum mi se va face pielea de găină de trei ori pentru că o voi lega și de Cimitirul cu Adrian care iubește muzica și versul ăsta care ar putea fi un motto pentru el.

Did you write the book of love

And do you have faith in God above

If the Bible tells you so?

Do you believe in rock and roll?

Can music save your mortal soul?

And can you teach me how to dance real slow?

(Ai scris tu cartea iubirii și crezi în Dumnezeu cel de sus dacă așa îți zice Biblia? Crezi în rock and roll? Poate muzica să-ți salveze sufletul muritor? Și poți să mă înveți cum să dansez foarte încet?)

Cimitirul l-am citit cu aproximativ o lună înainte să mă mut într-o casă nouă în Londra și la aproximativ cinci luni de când lucrez, nu la negru, ci voluntar cu o organizație super faină care îmi oferă oportunitatea să înțeleg cum stau treburile în UK și să-mi continui dezvoltarea în zona ONG-istă. Am trecut prin căutat de job-uri și primeam și eu nenumărate oferte care n-aveau nicio legătură cu mine. A fost foarte relatable. Îmi plăcea și că recunoșteam super multe locuri din carte - în unele am fost, pe altele le-am văzut scrise pe bus-uri sau le-am auzit în tren sau metrou. Vreau să fac o vizită în Wormholt.

Toată cartea asta m-am simțit ca și cum aș sta în povești cu Adrian. Am citit acasă, cu cana de ceai lângă mine, și în bus. Acasă, Adrian era în fața mea, avea și el o cană de ceai (era ceai verde, sper că era okay cu dieta lui), iar în bus stăteam la etaj, în fața geamului, iar el era pe scaunul din dreapta mea și îmi povestea cum i-a fost ziua, îmi împărtășea filosofiile lui, se plângea de dramele din viața lui etc. Acuma o să-mi fie dor de el că nu o să aflu ce mai face, dar sper că e bine.

Ambele cărți despre care vă ziceam mai sunt și scrise extraordinar. Nu zic că sunt ceva critic literar, dar am terminat primul an de studentă la Literatură, așa că am prins niște concepte și teorie. They Both Die at the End e scrisă din perspective multiple, iar narațiunea avansează încet, treptat, afli tot ce e aflat, se răspunde la toate întrebările pe care le ai, ți se mai oprește inima de câteva ori în timp ce citești (dar e okay), iar finalul e absolut perfect. Eram pregătită pentru dezamăgire cum mă apropiam de final. Aveam două variante - 1. se termină exact cum zice (amândoi mor la sfârșit) sau 2. fix opusul - iar pentru prima aveam și două modalități în care s-ar fi putut întâmpla - Rufus/Mateo povestește o acțiune și brusc se întâmplă ceva și unul zice sec „așa am murit” (ceea ce era dubios având în vedere că omul ar fi fost mort) sau povestește altcineva cum mor băieții (ceea ce mi se părea varianta okay dintre astea). Dacă s-ar fi întâmplat oricare dintre scenariile astea, aș fi zis că e o carte okay. Dar nu s-a întâmplat nimic din astea și de asta zic că e o carte minunată.

În Cimitirul ai doar narațiune la persoana întâi, din perspectiva lui Adrian. Totuși, nu lasă loc de multe întrebări spre deosebire de alte narațiuni la persoana întâi - pentru că Adrian caută niște răspunsuri, le primim și noi. Mă rog, finalul te lasă cu niște întrebări, dar asta e ideea cu finalul deschis. Personajele sunt construite foarte bine. După cum ziceam, simțeam că stau la povești cu Adrian. Afli despre toată lumea atât cât e nevoie pentru a-ți face o idee generală și nu te pierzi în detalii inutile. Și narațiunea asta îți oprește inima, mai ales spre final. Ultimele 7 pagini le-am citit fără să mai respir. M-am trezit la penultima pagină și simțeam că îmi explodează inima. Dar când am terminat mă simțeam împăcată. Îmi place când o carte e reală și sinceră. Literatura reflectă viața, viața e dramatică uneori, dar are un echilibru al ei care trebuie și el să se reflecte în literatură. Teleșpan reușește să facă asta.

Gândindu-mă la cărțile astea, mi-am dat seama de câteva lucruri pentru care îmi pare rău. Îmi pare rău că sunt prea mulți homofobi (sau misogini, rasiști plus alți mis- și -fobi și -iști) care nu se vor bucura de o parte din cărțile bune de pe lumea asta. Îmi pare rău că membrii comunității LGBT trebuie să treacă prin tot felul de traume pentru că e greu de acceptat că sunt și ei oameni. Îmi pare rău că sunt atât de mulți Români care refuză să citească autori Români. Îmi pare rău că nu sunt toți autorii Români traduși în Engleză și în alte limbi și că nu îi pot citi mai mulți. Îmi pare rău că nu există mai multă susținere pentru scriitori. Totuși, mie îmi place să sper și „când speri, faci! Când visezi, doar visezi!” (Teleșpan, p. 115).