Am fost la teatru în Londra

Ieri am fost pentru prima dată la teatru în Londra și nu știu dacă sunt mai mult fericită ca a fost o experiență ca acasă sau sunt mândră de teatrul și publicul băimărean.

Royal Court

On Bear Ridge de Ed Thomas

(detalii puteți găsi aici https://royalcourttheatre.com/whats-on/onbearridge/)

Pe scurt, piesa de teatru prezintă ultimii trei oameni din Bear Ridge - un oraș pustiu - și un căpitan/soldat care ajunge din întâmplare la ușa magazinului lor. De aici încolo se invocă tot felul de subiecte - apartenența la un loc, iubirea, moartea, viața, timpul și, probabil cel mai interesant, limba veche. Faza asta cu limba veche e cea mai plină de semnificații și interpretări pentru că pe de o parte e tehnologia care înlocuia munca animalelor în timpul Revoluției Industriale (iar acum, înlocuiește chiar omul), pe de altă parte ar putea fi limba galilor (oare „galeza” e un cuvânt real?), schimbările care se petrec în societate în timpul războiului și chiar amintirile. Lumea se află în stare de criză pentru că nimeni nu mai cunoaște limba veche. Cei care o știau au fost omorâți sau au uitat-o, după cum aflăm undeva pe la final.

Decorul? Absolut minunat! La început pe scenă era o casă, apoi au dispărut un perete, doi, trei până când am rămas între stânci. Și ningea. Cel mai de efect… efect.

De la subiect la aspect și acum să vă spun despre sala de spectacol. Teatru în Londra, Royal Court, nu ceva teatru obscur de la vreun colț de stradă, mă așteptam la ditamai sala și la locuri așa îndepărtate că abia o să văd pe scenă. Când am intrat într-o sală micuță și confortabilă în care până și ultimul rând era aproape de scenă am simțit instant că Londra e mai ca acasă decât credeam. Am stat undeva prin al cincelea rând și mă simțeam de parcă actorii erau lângă mine. Bine, trebuie să recunosc că și legătura pe care au creat-o indirect cu publicul a fost extraordinară.

Tot din categoria Preconcepții despre teatrul londonez face parte și publicul. M-am îmbrăcat normal, cum eram eu obișnuită să merg la teatru. Nu tu tocuri, haine de gală și alte cele, deși o parte din mine zicea că poate n-ar fi rău să fiu ceva mai elegantă. Bine că n-am ascultat-o! Nimeni, nimeni nu era îmbrăcat de nuntă, nici măcar o doamnă cu blana de duminică sau cu bluziță cu paiete. De parcă ne-am fi înțeles telepatic că hainele de zi cu zi sunt okay. Sincer, mi se pare că dacă publicul e la unison, se formează un fel de creier colectiv și toată lumea râde și aplaudă și tresare în același timp. Asta se întâmpla des și acasă la teatru, dar mai avem puțin de lucru până când a merge la teatru e o activitate integrată perfect în viața cotidiană a oamenilor și nu mai simțim că trebuie să ne dăm peste cap atunci când mergem la teatru. Am mai vorbit despre asta mai demult. Găsiți articolul aici.

Nu știți cât de mult mă bucură când simt că Baia Mare și Londra se intersectează. Dacă Teatrul Municipal Baia Mare e comparabil cu Royal Court, eu zic că orășelul meu e foarte bine.